Câteva cuvinte despre cum se poate face cercetare științifică pentru uzul practicienilor dreptului – sau o recenzie altfel a lucrării „Executarea silită în natură și celelalte remedii contractuale”, autor Roxana Dan august 1, 2025 – Postat in: Noutăți & Recenzii

Autor: Bogdan Dumitrache

De la bun început, este un titlu care „vinde”. Aș spune că, în primul rând, avocaților și consilierilor juridici, pentru că, de multe ori, clienții, respectiv societățile/companiile/instituțiile sau autoritățile publice care, blocate în „derularea” unui contract, și-ar dori să găsească „într-un singur loc” – a se citi „într-o singură carte” – toate sau, în fine, cât mai multe dintre posibilitățile pe care le au la dispoziție pentru a debloca executarea.

Nu trebuie să ne gândim doar la clienți/societăți/companii/instituții/autorități publice în postura lor de creditori. Cei care sunt debitori doresc, la rândul lor, să cunoască ce anume ar putea să invoce în încercarea de a convinge judecătorul că este eronat să li se impute o neexecutare a obligației contractuale.

Titlul avertizează asupra faptului că abordarea este una interdisciplinară. Perspectiva substanțială este aceea cu care, în calitate de studenți ai facultății de drept, ne întâlnim la acea parte a dreptului civil denumită „teoria generală a obligațiilor”. Cât privește latura procesuală, monografia nu se limitează la aspecte circumscrise procedurii judiciare contencioase, atingând, cu destule detalii, zona executării silite; Roxana Dan a fost, printre altele, și instanță de executare.

Lucrarea este, în fapt, publicarea unei teze de doctorat. Chiar dacă și-ar fi dorit, un doctorand aflat sub coordonarea prof. univ. dr. Ionuț-Florin Popa, a cărui prefață, de altfel, face și mai grea sarcina redactării unei recenzii, nu ar fi putut omite nici referințele de drept comparat, nici reperele istoriei dreptului românesc pentru a încerca o plasare contextuală a temei abordate.

Întorcându-ne la practicienii cărora lucrarea le profită, dacă nu exclusiv, cu siguranță în cea mai mare măsură, ei vor fi satisfăcuți să găsească o perspectivă pragmatică, mai ales că ea vine de la un judecător. Abordarea realistă a principiului executării în natură a obligației este foarte utilă pentru a atenționa asupra așteptărilor: principiul este unul teoretic, dar nu puține sunt obligațiile și situațiile care îi vădesc limitele.

Din această perspectivă, este întrucâtva atipic pentru o monografie al cărei titlu începe prin a evoca executarea silită în natură ca, după epuizarea aspectelor de drept comparat și de istorie a dreptului național pe tema relevantă, să intre în miezul analizei prin examinarea ipotezelor de …„pseudo-executare silită în natură”. Autorizarea judiciară a creditorului pentru a executa el însuși, pe seama debitorului, nu reprezintă, în opinia autoarei, o veritabilă executare în natură a obligației, pentru că, în fond, ceea ce obține creditorul de la debitor nu este executarea în natură, ci sume de bani, în primul rând cele învestite de creditor pentru a face să fie realizat obiectul însuși al obligației.

În acest context, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract reprezintă o secțiune de neignorat. La o primă vedere, acest procedeu, de suplinire, prin hotărâre judecătorească, a consimțământului pe care refuză să și-l dea, de bunăvoie, debitorul unei obligații de a contracta (exemplul tipic fiind, în continuare, cel al promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare) cunoaște în practică o frecvență mai redusă decât în epoca în care, unită cu aplicarea principiului conversiunii, permitea transferul proprietății de la cei care vindeau terenuri, sub o legislație antedecembristă care le scosese din circuitul civil, către cei care cumpărau intrând deja în posesie și pentru motivul, fundamental din punct de vedere economic, al achitării integrale a prețului la data vânzării (nule absolut).

În realitate, promisiunile de vânzare-cumpărare rămân în topul statisticii operațiunilor juridice curente, dezvoltatorii imobiliari având merite incontestabile măcar din acest punct de vedere. Este vorba, de această dată, de …veritabile promisiuni, cărora le este mai degrabă specifică situația ca, până la data planificată pentru vânzare, posesia să rămână la proprietar, ca promitent-vânzător, iar prețul să nu fie integral achitat de către promitentul-cumpărător, cel interesat de achiziție. Valorificând jurisprudență relevantă pentru acest subiect, provenind inclusiv de la instanța supremă, autoarea aderă la opinia care, în ultima perioadă, tinde să devină majoritară, și anume aceea că plata integrală a prețului nu este o condiție pentru pronunțarea hotărârii care să țină loc de contract. În aceeași opinie, succesul reclamantului promitent-cumpărător nu ar trebui condiționat nici măcar de o consemnare anticipată a diferenței de preț la dispoziția pârâtului-promitent-vânzător.

Cererea reconvențională rămâne mijlocul procedural prin care promitentul-vânzător, prin ipoteză cel care a generat litigiul, deci aflat în culpă procesuală în privința refuzului de executare a propriei obligații, privit ca refuz nejustificat, își poate obține consacrarea judiciară a dreptului său de a obține diferența de preț, consacrare exprimată printr-un titlu executoriu sub acest aspect.

Autoarea conchide că un asemenea raționament este „sănătos și facil de pus în practică”, dar această formulare nu este un accident de redactare, ci principiul de redactare a lucrării. Calitatea de judecător care vrea să rezolve speța, nu dosarul, o ajută cu certitudine pe Roxana Dan să fie interesată de latura „economică” a soluționării cauzei.

Aceeași calitate de judecător nu o obligă însă pe autoare să abdice de la una dintre exigențele fundamentale ale cercetării științifice, exigență aplicabilă (până) și cercetării juridice: prezența, din când în când, deci numai atunci când este necesar, a dubiului. Judecătorul este nevoit să tranșeze chiar și atunci când, din cauza unei jurisprudențe neunitare favorizate, cel mai adesea, de reglementări contradictorii, neclare ori, pur și simplu, inexistente, soluția pare greu de decelat, ascunzându-se în spatele unei dileme.

Nici măcar nu suntem nevoiți să ne alegem din lucrare un alt exemplu pentru a ilustra rezerva pe care autoarea uneori și-o ia asupra unei proprii opinii, încurajându-ne chiar să o combatem dacă există rațiuni pentru a o face să se răzgândească. Astfel, referindu-se la condiția aparent ingrată a promitentului-vânzător, una însă pe deplin meritată, întrucât fapta lui a creat situația de criză, autoarea nu se limitează la a-i respinge teza caracterului esențial al achitării integrale a prețului, dar adaugă că, dacă, preocupat exclusiv în respingerea cererii de pronunțare a hotărârii care să țină loc de contract, nu formulează cerere reconvențională având ca obiect achitarea diferenței de preț, promitentul-vânzător nu ar trebui să se aștepte la o înscriere din oficiu, făcută de către judecătorul cauzei, a ipotecii legale accesorii creanței sale. Neaderând la teza care susține o atare posibilitate, din rațiuni ce țin de prioritatea ce merită acordată principiului disponibilității, autoarea nu ezită să se întrebe, în linia acelui dubiu binevenit în cercetarea științifică, dacă nu cumva pronunțarea unei hotărâri care să țină locul unui act autentic instrumentat de notarul public, dator, potrivit legii, să ceară înscrierea ipotecii legale pentru plata diferenței de preț, nu l-ar obliga pe judecător ca, dincolo de misiunea tranșării litigiului, să împrumute cât mai mult din diligențele ce incumbă notarului public și, în acest context, să îl „imite” în privința înscrierii ipotecii legale, din oficiu.

Rândurile de mai sus sunt convingătoare în a releva că autorul recenziei de față, în loc de a reda structura lucrării și de a reproduce câteva dintre ideile-forță, în limita necesară pentru a stârni interesul pentru lectură, poate aluneca foarte ușor spre reproducerea abordării unei anumite chestiuni de drept. Vina este a autoarei, pentru că, în multe alte locuri, nu doar în partea consacrată ipotezei neachitării diferenței de preț de către reclamantul-promitent-cumpărător, autoarea pare că stă de vorbă cu cititorul. Până la urmă, talentul de a face loc dubiului, în cercetarea juridică, rimează pe deplin cu talentul de a aplica principiul contradictorialității în aplicarea dreptului, iar Roxana Dan, fără a fi unică, se alătură acelor judecători capabili să producă doctrină, nu doar jurisprudență.

O altă dezbatere incitantă în care se implică autoarea este aceea a conturării conceptului de răspundere contractuală. Implicarea este justificată, întrucât, pe cât de tradițional este acest concept, pe atât de controversat pare să rămână. Pentru a reveni la lumea practicienilor, abuzul terminologic este unul evident, iar cuvântul „răspundere” este pe buzele oricărui creditor care nu-și vede executată de bunăvoie obligația, poate și pentru faptul că, inclusiv din perspectiva limbajului comun, sună sever, sancționator.

Autoarea traversează reglementarea internă, face o plimbare, utilă și captivantă, prin dreptul comparat și conchide că nu doar executarea în natură, dar nici rezoluțiunea, rezilierea, excepția de neexecutare nu se circumscriu unei răspunderi contractuale. Iată câteva cazuri în care debitorul nu execută și, totuși, nu răspunde! Aceasta ar putea fi o formulare brevitatis causa a concluziei amintite, iar argumentul fundamental este dat de definirea răspunderii contractuale prin daunele-interese. Finalmente, a răspunde înseamnă ca, vrând-nevrând, să execuți o obligație a cărei întindere să egaleze valoarea economică a obligației neexecutate de bunăvoie, obligația asumată prin contract, iar faptul că dreptului de a obține executarea silită în natură îi este indiferentă condiția prejudiciului, așa cum subliniază autoarea, demonstrează, o dată în plus, de ce o executare în natură, chiar silită, nu se face în temeiul răspunderii contractuale.

Citând-o pe autoare, am putea spune că un asemenea raționament este „sănătos și facil de pus în practică”, raționamentul fiind dezvoltat, în toate detaliile sale, într-un titlu distinct al monografiei.

Că veni vorba de rezoluțiune și reziliere, dacă acestea nu sunt concretizări ale răspunderii contractuale, nu înseamnă că le vom „imputa” asupra executării în natură. Qui dicit de uno, negat de altero nu funcționează în acest loc, iar autoarea expune argumentele pentru care cele două instituții juridice trebuie privite într-o cheie distinctă, poziționarea lor separată față de executarea în natură și răspunderea contractuală fiind justificată. În mod evident, invocarea rezoluțiunii/rezilierii nu-i aduce creditorului rezultatul urmărit la încheierea contractului, iar independența lor față de condiția culpei este, dacă nu singurul argument, poate cel mai convingător în a-i refuza apartenența la categoria juridică a răspunderii contractuale.

Examenul asupra excepției de neexecutare este unul care merită remarcat. Este un examen îmbibat de spirit practic, pentru că autoarea nu ezită să plaseze această excepție ca temei al contestației la executare și să se întrebe, răspunzând finalmente negativ, dacă interdicția legală a invocării unor motive de fapt și de drept privind fondul dreptului cuprins în titlul executoriu extrajudiciar paralizează invocarea excepției în discuție de către contestatorul-debitor.

Analiza este una de detaliu, pentru că nu-i scapă nici ipoteza titlului judiciar, pledându-se în favoarea invocării excepției de neexecutare și în acest caz; Roxana Dan se alătură autorilor care scot această excepție din raza efectelor specifice contractelor sinalagmatice, adăugându-i teren de manifestare în faza subsecventă desființării acestor contracte pe motiv de nulitate ori rezoluțiune. Dreptul de retenție însuși ajunge să fie o formă specifică de excepție de neexecutare, iar cititorului căruia materia executării silite îi este apropiată sau măcar apropriabilă îi rămâne să se întrebe în ce măsură această viziune nu este pusă la încercare de dispoziția de la art. 677 C.pr.civ., care pare să acorde posibilitatea paralizării temporare a executării silite doar debitorului a cărui prestație trebuie făcută în același timp cu aceea ce revine creditorului din procedura execuțională.

O analiză lapidară are mai multe șanse să-și ferească de critică ipotezele neabordate decât o analiză (cvasi)exhaustivă. Paradoxul este numai aparent, dar, pentru a-l ilustra chiar în privința modului în care autoarea abordează excepția de neexecutare, ne-am fi dorit ca, surprinzând caracterul antejudiciar al excepției de neexecutare, cu adăugarea faptului că ea rămâne, în limbaj procesual, un mijloc de apărare, autoarea să investigheze în ce măsură lipsa unei invocări antejudiciare ar periclita șansele debitorului-pârât în a se prevala de excepție direct în fața instanței învestite cu acțiunea întemeiată de partea adversă pe această neexecutare.

Autoarea a lăsat la final partea, dacă nu cea mai importantă, măcar cea mai fascinantă a lucrării: dreptul de opțiune între diferitele remedii de care poate uza titularul unei creanțe contractuale neexecutate. Fascinația este de… generală aplicare, întrucât, dincolo de cercetătorii în ale dreptului, practicienii sunt interesați în modul cel mai direct și tensionat să știe până când „creditorul poate schimba foaia”. Ca judecător, autoarea a avut în fața ei destule situații în care acțiunea, debutată în forță ca acțiune în rezoluțiune, s-a modificat amețitor într-o acțiune în executare în natură ori daune-interese și viceversa.

Am arătat mai sus cât interes prezintă pentru autoare dimensiunea economică. Capitolul consacrat dreptului de opțiune alocă un paragraf „eficienței economice în determinarea opțiunii”, prefațat de o convingătoare pledoarie în favoarea tezei de a nu traduce principiul favor contractus printr-o prioritate a executării în natură de natură să se întoarcă împotriva acelei părți căreia pretindem că vrem să-i facem dreptate: creditorul (obligației contractuale neexecutate).

Roxana Dan îl iubește pe creditor, cu toată echidistanța pe care i-o impune nu doar roba de magistrat, ci și veșmântul de cercetător, motiv pentru care îi permite să joace cartea rezoluțiunii ori a executării prin echivalent chiar și după ce a obținut o hotărâre judecătorească de obligare a debitorului la executarea în natură a obligației contractuale, în măsura în care, desigur, hotărârea respectivă încă nu a fost adusă la îndeplinire. Nu ne spune autoarea dacă traseul invers este posibil – hotărâre judecătorească definitivă de admitere a acțiunii în rezoluțiune care să fie urmată de acțiune privind executarea silită în natură –, dar negarea dreptului creditorului, a cărui declarație de rezoluțiune unilaterală a fost deja comunicată debitorului obligației neexecutate, de a reveni asupra declarației ne oferă un indiciu cu privire la forța pe care autoarea o recunoaște rezoluțiunii desăvârșite printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Lucrarea este plină de concluzii intermediare. Concluziile finale deci nu… vin de nicăieri, ci sunt rezultatul unor acumulări.

Aparatul critic este consistent, dar criteriul pragmatic, deci cel al… eficienței economice urmărește lucrarea și sub acest aspect. Oricât de variate ar fi sursele bibliografice exploatate, oricât de extinsă este harta sistemelor de drept interogate, valorificarea se face în scopuri de ordin practic. Autoarea nu citează decât atunci are nevoie pentru a susține ori, după caz, a combate o teză, o idee, un argument de natură să schimbe soluția într-un anumit tip de conflict judiciar. Cine nu crede nu are decât să citească pagini din lucrare precum aceea în care Roxana Dan, excedată de pasiunea, pe alocuri disproporționat de mare față de miza practică, cu care autorii discută dacă dreptul de opțiune al creditorului obligației neexecutate în alegerea remediului adecvat este sau nu un drept potestativ, califică disputa privind această calificare ca fiind, nici mai mult, nici mai puțin, decât un „moft de natură teoretică”.

Celor care, după lecturarea acestei tentative de recenzie ori, în lipsa ei, vor să cumpere cartea le adresez un avertisment, și anume acela de a nu cădea în capcana, având nevoie să o consulte pentru o speță anume, să o citească pe toată, dar și o urare: enjoy!