Recenzia cărții „Teoria recursului în casație”, autor Marian Nicolae

Spre a formula unele propuneri extrem de pertinente, Profesorul Marian Nicolae realizează un „rechizitoriu” extrem de exigent, poate unul prea excesiv, dar, fără îndoială, conform cu realitatea evoluțiilor din ultimii ani. Domnia sa remarcă că: {„Grație” Curții Constituționale și sprijinului Parlamentului, dar și activismului Curții și al CSM deopotrivă, Noul Cod de procedură civilă a ajuns, nici mai mult, nici mai puțin, Vechiul Cod de procedură civilă, iar, în ceea ce privește recursul în casație civilă, acesta a devenit și el, practic, un recurs ordinar, Înalta Curte însăși transformându-se, la rândul ei, într-o instanță de recurs ordinar nu mult diferită de un simplu tribunal sau o curte de apel}. Oricărui cercetător de bună-credință sau practician experimentat i-ar fi greu să nu acorde credit corespunzător acestor aserțiuni. Din păcate, recursul a devenit, în ultimul timp, o „poartă largă” pentru receptarea recursurilor, iar nu una „strâmtă”, așa cum ar fi fost firesc să fie, conform funcției esențiale a casației. Trebuie să recunoaștem că percepția recursului în casație ca o cale ordinară de atac este tot mai răspândită în rândul justițiabililor, iar, uneori, chiar în rândul unor specialiști ai dreptului.
Afirmații surprinzătoare, dar, din păcate, concordante cu adevărul faptelor și evoluțiilor normative din ultimele două decenii. Un avertisment dur pentru responsabilii justiției și pentru cei însărcinați de către popor cu legiferarea. Este, în același timp, după părerea noastră, și un îndemn la o mare reformă.