Prof.univ.dr.h.c. Ioan Leș: O abordare aprofundată și revoluționară a recursului în casație decembrie 16, 2022 – Postat in: Noutăți & Recenzii
Recenzia cărții „Teoria recursului în casație”, autor Marian Nicolae
1. Abordări generale și normative. O precizare prealabilă
Calea procedurală a recursului este reglementată în ambele coduri de procedură. Instituția este reglementată în Codul de procedură civilă actual în art. 483-502, în Capitolul III, intitulat Căile extraordinare de atac, din Titlul II. La rândul său, Codul de procedură penală reglementează instituția în Capitolul V din Titlul III al Părții speciale, respectiv în secțiunea a 2-a, intitulată Recursul în casație.
În dreptul nostru, recursul în casație are o îndelungată tradiție, iar în această materie modificările legislative au fost numeroase, atât în perioada interbelică, dar, mai ales, în perioada postbelică și cu mai mari rezonanțe după adoptarea Codului de procedură civilă din anul 2010. Este de observat însă că numai în materie penală legea se referă constant la recursul în casație. În doctrina recentă doar arareori s-a făcut referire, în lipsa vreunei referințe normative în acest sens, la recursul civil în casație.
O monografie recentă face referiri constante la recursul în casație și în materie civilă. Este una dintre cele mai ample, pertinente și valoroase abordări din domeniu[1]. În continuare o să realizăm o prezentare a celor mai semnificative opțiuni procedurale și soluții preconizate în lucrarea antereferită.
2. Despre o monografie de excepție
Reputatul Profesor universitar Marian Nicolae a publicat, recent, o lucrare consacrată recursului în casație. Subtitlul acestei lucrări este unul cu totul relevant cu privire la pertinența și importanța demersului științific realizat de către autor: „Pentru recuperarea funcției naturale a Casației civile sau despre posibilitatea unei reforme imposibile”. Importanța doctrinară și practică a abordărilor realizate de autor, dar și caracterul revoluționar al acestora, reprezintă motivele determinante ale acestui demers.
Primul Capitol al lucrării este destinat unei prezentări, dar și evaluări, a modului de reglementare a căilor de atac. Iar această analiză sugerează dintru început natura investigației care formează coloana vertebrală a întregii abordări. În această primă parte, autorul observă, în mod convingător și pertinent, că azi nimeni nu mai contestă necesitatea căilor de atac, dar „numărul, felul și regimul acestora au fost și continuă să fie disputate, fie din perspectiva dreptului la un proces echitabil, fie din perspectiva justiției și calității hotărârilor pronunțate de instanțele de control judiciar, însă este cert că nici multiplicarea acestor căi de atac, nici schimbarea ori înmulțirea condițiilor și/motivelor de admisibilitate nu vor elimina cu desăvârșire erorile judiciare și, prin urmare, nu vor mulțumi vreodată pe toate părțile litigante, astfel că securitatea juridică și stabilitatea raporturilor juridice, inclusiv cerințele unei justiții eficiente și cât mai rapide, reclamă, finalmente, ca regimul căilor de atac să fie astfel modelat încât să răspundă și acestor ultime exigențe” (pp. 12-13). Nimic mai exact decât constatările făcute la debutul acestei lucrări și care trebuie să ne ofere o altă perspectivă asupra unei posibile și necesare reforme judiciare, astfel cum am remarcat și noi cu un alt prilej[2].
Întrebarea care se poate pune, și ea a fost deja evocată și de autor, este aceea dacă este posibilă o mare reformă, iar răspunsul este, fără orice putință de tăgadă, unul pozitiv. De altfel, cum observă și prestigiosul autor, la noi, reglementarea căilor de atac este de atributul legiuitorului, „neexistând un drept constituțional la o anumită cale de atac, ordinară sau extraordinară”, astfel cum este cazul altor legislații constituționale. Astfel, de pildă, art. 111 din Constituția Italiei declară că recursul în casație pentru violarea legii este întotdeauna posibil în privința hotărârilor pronunțate cu privire la libertățile personale. De asemenea, potrivit art. 75 din Constituția Poloniei, „Orice parte are dreptul de a ataca hotărârile și deciziile pronunțate în primă instanță. Excepțiile de la acest principiu și procedura căilor de atac sunt stabilite prin lege”. În opinia noastră, textul instituie un principiu fundamental, anume acela al dreptului general al tuturor părților implicate într-o procedură judiciară de a ataca hotărârile pronunțate în primă instanță. Aceasta este și o consacrare practică a principiului celor două grade de jurisdicție. De altfel, în această privință nici nu poate exista vreo îndoială, căci art. 176 alin. 1 dispune în termeni preciși și fără niciun echivoc că: „Procedura judiciară cuprinde minimum două grade de jurisdicție”.
O dispoziție notabilă este însă cea prevăzută de art. 25 din Constituția Sloveniei, intitulată marginal: dreptul la căi de atac. Potrivit acestui text, „Dreptul de a formula recurs sau orice altă cale de atac împotriva hotărârilor instanțelor și ale altor autorități ale statului, ale comunității locale și ale celor care dețin autoritatea publică care decid cu privire la drepturilor, îndatoririle sau interesele legale ale unei persoane este garantat”. Textul promovează nu doar dreptul general la exercitarea unei căi de atac, astfel cum o face și art. 129 din Constituția României, ci și dreptul la recurs. Prin urmare, în sistemul de drept sloven, dreptul la recurs este de ordin constituțional.
În consecință, cadrul nostru constituțional și legislativ nu se opune unei reforme reale și profunde a căilor legale de atac. Dar în nicio împrejurare principiul dublului grad de justiție nu va putea fi ignorat, căci, așa cum observă și Profesorul Marian Nicolae, acesta este „un principiu universal în dreptul occidental, fiind acceptat nu numai în dreptul continental, ci și în dreptul anglo-american” (p. 14).
În continuarea demersului său, autorul ne înfățișează și alte reguli cu caracter general privitoare la recursul în casație, în evoluția sa istorică, dar și în Noul Cod de procedură civilă. După o incursiune istorică cu privire la recursul în casație în legislația noastră, dar și în dreptul comparat, Profesorul Marian Nicolae insistă asupra funcțiilor recursului în materie civilă. Și această parte a investigației este realizată în contextul unui examen riguros de drept comparat, abordare utilă și de natură a ne oferi o bună perspectivă asupra reglementării noastre actuale, dar și asupra perspectivelor de modernizare a normativizării căilor de atac. În acest context, autorul ne oferă o constatare deosebit de importantă cu privire la cele două funcții ale casației, cea publică sau normativă – de protecție a dreptului obiectiv – și cea privată sau jurisdicțională –, de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor, anume aceea că funcția publică este esențială și specifică doar recursului, cea de-a doua fiind secundară (p. 129). În acest spirit reținem și remarca conform căreia „uniformitatea jurisprudenței este o cerință esențială a principiului statului de drept, rectius a principiului preeminenței dreptului, iar misiunea îndeplinirii ei nu poate fi asigurată decât de către instanța supremă, cum prevede, in terminis, art. 126 din Constituție”. Este o abordare corectă și care ar trebui să jaloneze și viitoarele reglementări în materie.
Fizionomia recursului în casație este determinată, într-o mare măsură, și de modul de reglementare a motivelor de recurs. Două sisteme sunt cercetate în această materie, acela al sistemului deschis al motivelor de recurs și acela al sistemului închis al acestora. Analiza este realizată și sub acest aspect dintr-o excelentă perspectivă comparatistă, autorul subliniind că legiuitorul român este favorabil sistemului închis al motivelor de casare, respectiv de determinare concretă și limitativă a acestora. Cercetarea comparatistă îl conduce pe autor la o concluzie preliminară importantă, anume aceea că recursul în casație civilă nu poate fi exercitat „pentru orice motiv de nelegalitate și aproape niciodată pentru motive de fapt” (p. 173).
O analiză importantă și extrem de utilă este consacrată de autor procedurii de judecare a recursului în casație. Examinând evoluția reglementărilor privitoare la competența de soluționare a recursului în casație, autorul constată că, de-a lungul istoriei noastre judiciare, legiuitorul a oscilat în privința conferirii competenței în favoarea exclusivă a instanței supreme sau în favoarea unei pluralități de instanțe. Se remarcă că această orientare s-a produs și sub imperiul Noului Cod de procedură civilă, ceea ce „dovedește, dacă mai era nevoie, că instituția recursului în casație civilă se află într-o criză profundă și, practic, cvasiinsolubilă” (p. 178).
În partea finală a celui de-al doilea Capitol, Profesorul Marian Nicolae ne oferă o succintă analiză a unor soluții de neconstituționalitate care au afectat concepția noului Cod de procedură civilă. Astfel, în primul rând, este criticată soluția de neconstituționalitate referitoare la obligativitatea formulării și susținerii cererii de recurs prin avocat sau consilier juridic (în privința persoanelor juridice). Soluțiile Curții Constituționale (Decizia nr. 462/2014 și Decizia 485/2015) sunt bine cunoscute, iar un examen exigent a fost realizat și de către alți autori[3]. Atare soluții nu sunt pe deplin în acord cu tendințele existente în alte țări europene, cum este cazul Franței, Italiei, Spaniei, Germaniei etc. Profesorul Marian Nicolae se întreabă, cu o legitimitate de necontestat, „cum sau de ce obligativitatea reprezentării și asistenței juridice de specialitate în recurs (și chiar în apel, uneori) în alte state europene este constituțională (și convențională), iar în România este, dimpotrivă, neconstituțională (și neconvențională)?!” (p. 267). Întrebarea distinsului autor este adresată și instanței constituționale. Este o întrebare pe care ne-am pus-o și noi, în alte circumstanțe, și credem că ea trebuie pusă cu tot mai multă insistență și în speranța că un reviriment constituțional este posibil. Pe de altă parte, o atare întrebare este viabilă și în privința procedurii de filtrare a recursurilor și chiar a renunțării la pragul valoric (modic) până la care hotărârile pronunțate în primă instanță erau sustrase controlului judiciar pe calea apelului și recursului.
Criticabilă este în opinia autorului – opinie promovată și de alți specialiști – soluția privitoare la neconstituționalitatea procedurii de filtrare a recursurilor, procedură existentă și în alte țări, cum este cazul Franței, legislație care l-a inspirat și pe legiuitorul român. Interpretarea dată de instanța constituțională (Decizia nr. 839/2015) referitoare la această soluție de neconstituționalitate, una dintre cele mai regretabile și după părerea noastră, este considerată „vădit” excesivă, formalistă și, în consecință, criticabilă (p. 276). De ce soluția este criticabilă? În această privință Profesorul Marian Nicolae observă, în mod corect și pertinent, că procedura criticată a constituit o fază „simplificată de examinare a admisibilității și seriozității recursului, pentru a degreva sau scuti instanța supremă de judecarea unor recursuri dilatorii, șicanatorii sau abuzive, vădit neserioase, din cauza caracterului lor manifest nefondat, astfel încât verificarea acestor aspecte, în cadrul unei proceduri simplificate, este pe deplin legitimă” (p. 276). Critica este deosebit de relevantă și justificată, căci procedura de filtrare a recursurilor este și în dreptul comparat una destinată a degreva instanța supremă de un număr considerabil de recursuri total nejustificate sau chiar abuzive.
O critică deopotrivă de întemeiată este adusă și deciziei de neconstituționalitate privitoare la admisibilitatea recursului în funcție de un anumit plafon valoric (Decizia nr. 369/2017). În esență, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, cu motivarea că o atare soluție normativă încalcă principiul egalității în fața legii. Soluția ignoră funcțiile recursului în casație, astfel cum arată autorul, dar și „practica” normativă din alte țări europene (pp. 287-289). Iată că, și de data aceasta, ceea ce este constituțional în alte state democratice din spațiul UE este neconstituțional în România.
Ultimul Capitol al monografiei (III) este de o relevanță și pertinență deosebită din punct de vedere procedural. Titlul acestuia este semnificativ: „Quo vadit recursus in cassationem? Repere și propuneri de lege ferenda”. Capitolul debutează cu un motto – și el deosebit de edificator asupra instituției – al profesorului italian Michele Taruffo: “La Cassatione civile e un vertice ambiguo” (Casația civilă este o culme ambiguă – t. a.).
Spre a formula unele propuneri extrem de pertinente, Profesorul Marian Nicolae realizează un „rechizitoriu” extrem de exigent, poate unul prea excesiv, dar, fără îndoială, conform cu realitatea evoluțiilor din ultimii ani. Domnia sa remarcă că: {„Grație” Curții Constituționale și sprijinului Parlamentului, dar și activismului Curții și al CSM deopotrivă, Noul Cod de procedură civilă a ajuns, nici mai mult, nici mai puțin, Vechiul Cod de procedură civilă, iar, în ceea ce privește recursul în casație civilă, acesta a devenit și el, practic, un recurs ordinar, Înalta Curte însăși transformându-se, la rândul ei, într-o instanță de recurs ordinar nu mult diferită de un simplu tribunal sau o curte de apel}. Oricărui cercetător de bună-credință sau practician experimentat i-ar fi greu să nu acorde credit corespunzător acestor aserțiuni. Din păcate, recursul a devenit, în ultimul timp, o „poartă largă” pentru receptarea recursurilor, iar nu una „strâmtă”, așa cum ar fi fost firesc să fie, conform funcției esențiale a casației. Trebuie să recunoaștem că percepția recursului în casație ca o cale ordinară de atac este tot mai răspândită în rândul justițiabililor, iar, uneori, chiar în rândul unor specialiști ai dreptului.
Afirmații surprinzătoare, dar, din păcate, concordante cu adevărul faptelor și evoluțiilor normative din ultimele două decenii. Un avertisment dur pentru responsabilii justiției și pentru cei însărcinați de către popor cu legiferarea. Este, în același timp, după părerea noastră, și un îndemn la o mare reformă.
O întrebare pe care autorul o formulează la începutul investigației din această parte a monografiei sale este și aceea de a ști dacă recursul este util. Autorul admite că recursul în casație este considerat, în general, util în perspectiva apărării intereselor generale și ale celor private, dar arată, în mod categoric, că cele două interese „sunt conciliabile doar pe hârtie, iar nu și în realitate” (p. 305). În acest sens se remarcă că, de fapt, Casația a fost reglementată în anul 1790 {pentru a deservi, prioritar, dacă nu exclusiv, interesul general, respectiv pentru a asigura respectarea legii și a salvgarda suveranitatea puterii legislative (așa-zisa «funcție disciplinară»), iar nu pentru a apăra interesele justițiabililor….}, p. 306).
Casația este într-o acută și aproape perpetuă criză, realitate care este explicată, în cuprinsul monografiei, prin două cauze principale: prin viciile de reglementare și printr-o supraaglomerare a acesteia. Din primul punct de vedere, sunt identificate următoarele cauze (pp. 327-329): pluralitatea instanțelor de casare; existența unor cazuri de judecată în fond, multiplicarea motivelor de casare și multiplicarea formațiunilor (completelor de judecată). Pe de altă parte, supraaglomerarea instanțelor supreme este o realitate nu doar în România, împrejurare ce afectează și dreptul la un proces echitabil și, mai ales, la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. Dar, așa cum se remarcă și în lucrare, dezideratul de soluționare a tuturor recursurilor de către o instanță unică are și un mare inconvenient, anume acela de a genera „incapacitatea fizică a instanței de recurs de a le soluționa într-un termen rezonabil, dacă nu optim și previzibil” (p. 332).
Care sunt căile de remediere necesare pentru depășirea actualelor dificultăți, în special, a celor legate de supraaglomerarea instanțelor de recurs? Sunt evocate remediile promovate în dreptul comparat și cu deosebire cele propuse de un mare procedurist italian: Piero Calamandrei. Printre aceste remedii sunt evocate cele privitoare la sporirea numărului de judecători, stabilirea unui cuantum valoric pentru promovarea recursului sau impunerea unei autorizări a exercitării recursului numai pentru cauzele ce prezintă interes pentru asigurarea unei practici unitare; suprimarea dezbaterilor orale în fața instanței de recurs.
Interesante sunt, în opinia autorului, și propunerile formulate în doctrina noastră de regretatul Profesor Viorel Mihai Ciobanu, președintele Comisiei de redactare a proiectului Noului Cod de procedură civilă, dar și de subsemnatul. Profesorul V.M. Ciobanu a promovat o viziune modernă și adecvată asupra recursului în casație, pledând pentru o demarcație precisă și neechivocă între cele două căi de atac de reformare: apelul și recursul, prima reprezentând garanția dublului grad de jurisdicție, iar secunda o instituție destinată a impune unitatea de jurisprudență. O atare concepție a fost reflectată și în soluțiile Noului Cod de procedură civilă. Autorul a dezvoltat și concepția promovată de noi în ultimele lucrări și care subliniază criza casației dar și imperativul de realizare a unei reforme profunde a sistemului judiciar (pp. 406-410). Nu este locul aici să reiterăm aceste argumente, dar ținem să precizăm din nou că, fără o reformă radicală a căilor de atac și a sistemului judiciar, destinul justiției noastre nu va fi cel dorit din perspectiva procesului echitabil și a celerității judecăților. Iar într-o atare perspectivă, o examinare atentă, de toți cei implicați în activitatea judiciară și legislativă, a oportunității de suprimare a unei trepte de jurisdicție ne apare ca un imperativ esențial al unei viitoare reforme.
Mai reiterăm aici și opțiunea noastră în legătură cu reintroducerea categoriei de hotărâri pronunțate în primă și ultimă instanță. Recunoaștem și noi, alături de autor, că o atare propunere, dacă ar fi normativizată, ar intra în coliziune cu practica instanței constituționale (p. 413). Dar și aici, ca și în cazul altor situații examinate deja, este vorba de aceeași practică de promovare a unei soluții care la noi este neconstituțională, iar în alte state europene este perfect constituțională. Dar jurisprudența nu este ceva imuabil, iar acest lucru este valabil inclusiv în privința jurisprudenței constituționale, astfel că un reviriment jurisprudențial nu trebuie exclus în viitor.
De altfel, instanța constituțională a dovedit foarte recent o maleabilitate extraordinară în privința raportului dintre dreptul comunitar și dreptul național, deși o altă soluție putea fi promovată cu prisosință. Trebuie să recunoaștem însă că unele dintre argumentele instanței constituționale nu sunt de ignorat, dar balanța nu ar trebui înclinată în favoarea unui structuri judiciare europene care tinde să se substituie legislativelor naționale și chiar să promoveze un imperialism judiciar fără precedent. Sofismele și argumentările forțate din punct de vedere juridic sunt folosite adeseori pentru promovarea unor „interese” naționale sau chiar „internaționale”, dar suveranitatea unui stat este cel mai de preț „bun” al națiunii. Fără suveranitate judiciară, un stat nu poate avea decât un destin tragic și care, mai devreme sau mai târziu, va fi tot mai mult ignorat de comunitatea internațională. Poate că acest lucru s-a și întâmplat în cursul săptămânii trecute. Unul dintre obiectivele majore ale Guvernului a fost acela de a se obține cât mai repede posibil ridicarea sistemului MCV și o decizie favorabilă pentru intrarea României în Schengen. În cadrul acestor eforturi se înscrie și recenta soluție a instanței constituționale în materia la care ne-am referit. Decizia a rămas, dar obiectivul Schengen reprezintă un eșec răsunător. A meritat oare prețul? Care este viitorul României, dacă eșecul Schengen se repetă și la proximul Consiliu European sau la viitoarele reuniuni JAI? Întrebările sunt doar retorice.
Dar fără îndoială că la noi, ca și în marile democrații europene care ne-au inspirat în plan judiciar (în special Franța și Italia), recursul în casație a fost un eșec evident. Astfel cum remarcă și Profesorul Marian Nicolae, modelul casației de tip franco-italian „este, se pare, definitiv compromis” (p. 419). Și atunci întrebarea inevitabilă, pe care și-o pune și autorul la care ne referim, este ce-i de făcut? Iar eminentul Profesor răspunde răspicat, anume că reglementarea actuală „nu este de niciun ajutor, iar recursul nu are niciun viitor” (p. 421). Autorul recunoaște și faptul, extrem de important, că „existența unui sistem judiciar coerent, eficient și suficient de suplu” este o exigență a dezvoltării dreptului și a constituirii unei practici judiciare unitare (p. 422).
Este semnificativă opțiunea promovată în lucrare pentru posibila suprimare a apelului, motivat, în esență, de faptul că o nouă judecată în fond „este contraproductivă atât celerității, cât și judecării eficiente a litigiilor” (p. 429). În final, autorul conchide totuși că eliminarea unei trepte de jurisdicție ar reprezenta o soluție optimă și extrem de utilă, chiar dacă o atare reformă, astfel cum am arătat și noi, va întâmpina o rezistență din partea unor segmente ale sistemului judiciar.
Profesorul Marian Nicolae recunoaște că varianta de reformă evocată are mici șanse de reușită {din motive nu numai politice, ci și de altă natură, inerente sistemului însuși, astfel că ar rămâne varianta unei „(re) reformări” a căilor de atac, în special a recursului în casație, dar și a apelului deopotrivă….} (p. 445).
În considerarea celor evocate, Profesorul Marian Nicolae propune „o restructurare a sistemului căilor de atac pe trei coordonate principale”:
– remodelarea apelului;
– reintroducerea recursului ordinar;
– reconfigurarea recursului în casație (p. 446). Toate aceste propuneri sunt detaliate și argumentate în ultimele pagini ale lucrării „Teoria recursului în casație”.
3. Concluzii relevante
În acord cu opțiunile doctrinare și practice ale distinsului Profesor Marian Nicolae, socotim și noi că o reformă radicală a sistemului judiciar, dar și a sistemului căilor de atac, nu este doar una utilă, ci și una indispensabilă. Faptul că nici francezii și nici italienii, care au întreprinse reforme considerate radicale, nu au reușit în demersul lor nu înseamnă că trebuie să renunțăm la propria noastră viziune, ce nu are doar conotații de ordin doctrinar, ci, mai cu seamă, de ordin practic și care țin de eficiența justiției.
Lentoarea cu care se judecă cauzele civile (lato sensu) și penale constituie una dintre cauzele majore pentru care cetățenii din importante țări europene (Franța, Spania și Italia) se declară nemulțumiți de eficiența justiției. Iar o atare nemulțumire există și la noi în țară, justiția fiind cotată printre instituțiile publice cu cea mai redusă credibilitate în rândul cetățenilor. Reamintesc aici că un foarte cunoscut și apreciat analist de politică externă nu scapă niciun prilej pentru a sublinia că în România justiția este „complet nefuncțională”. Afirmația poate fi considerată una șocantă și neconvenabilă pentru practicienii dreptului și, aș îndrăzni să spun, chiar și pentru unii doctrinari, dar, din păcate, ea acoperă, cel puțin în parte, un mare adevăr.
Sistemele judiciare, ca și cele administrative, sunt încropite de o birocrație puternică, greu de egalat în alte sfere ale vieții sociale și economice. De aceea noi credem că monografia Profesorului Marian Nicolae are marele merit de a trage un semnal major de alarmă în scopul întreprinderii urgente a unor măsuri legislative corespunzătoare.
Socotim și noi, alături de prestigiosul autor, că o reformă profundă și reală este posibilă, „dacă există voința politică și bunăvoința din partea CSM, Înaltei Curți de Casație și Justiție și celorlalte instanțe judecătorești” (p. 444). Sperăm că semnalul ce ne-a fost oferit de lectura acestei minunate monografii, întemeiată pe o doctrină, jurisprudență și legislație comparată nu doar abundentă, ci și foarte semnificativă, este unul care trebuie urmat de acțiuni concrete și susținute de ordin legislativ.
[1] A se vedea M. Nicolae, Teoria recursului în casație. Pentru recuperarea funcției naturale a Casației civile sau despre posibilitatea unei reforme imposibile, Ed. Solomon, București 2022.
[2] I. Leș, Este posibilă o reformă a sistemului judiciar și a unor instituții conexe?, în Dreptul nr. 1/2021, pp. 15-35.
[3] A se vedea, cu titlu de exemplu: V.M. Ciobanu, Curtea Constituțională – garant al supremației Constituției, putere legiuitoare sau expert parlamentar?, în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2009, pp. 72-95; I. Leș, „Revolta” Curții Constituționale împotriva Codului de procedură civilă, în Studii de drept judiciar privat, Ed. Universul Juridic, București 2017, pp. 116-122; I. Leș, Noi reflecții asupra reprezentării convenționale a persoanelor fizice și juridice în epoca digitalizării, în Digitalizarea dreptului și administrației publice în actualul context pandemic, Ed. Universul juridic, București 2021, pp. 13-24.
Articolul a fost publicat pe Juridice.ro și preluat cu acordul și prin amabilitatea acestora.