Interviu cu Robi Ciobanu și Loieru’: „Online persona vs. real life boring human being” octombrie 18, 2017 – Postat in: Interviuri

Interviu cu Robi Ciobanu și Loieru’: „Ajungi să îți trăiești viața în mediul online atât de intens încât din cauza asta nu mai ai viață în sensul tradițional al termenului. Online persona vs. real life boring human being”

Raluca Cîrjan: Cum erau Robi Ciobanu și Loieru’ la vârsta la care umblau cu cheia atârnată de gât? Ce aveau impresia că o să devină?

Robi: Eu voiam să mă fac portar în echipa de fotbal a DNA, deși pe atunci nu exista în România noțiunea de „corupție”, ci doar cea de „cadouri la ăla de ne-o rezolvat problema”. Și mai erau mineri, erau mulți mineri studenți în București. Asta ca să vă faceți o idee despre cât de tânăr sunt. Am așteptat ce-am așteptat, dar când am văzut că DNA-ul nu se înființează pentru că nu lansaserăm încă prima misiune spre Marte, am decis să nu mai aștept, să renunț la vis și să dau la Facultatea de Inginerie Spațială. V-ați prins: după ce lansam prima misiune spre Marte, puteam înființa și DNA-ul. De acolo m-au dat afară încă din primul an, pentru că obișnuiam să răspund la examene total pe lângă subiect, defect genetic de care acuma am scăpat, în mod evident.

Loieru’: Robi este un fantezist. Trăiește în Iustopia. Eu voi încerca să aduc discuția pe pământ.

Cum era? Mișto. Blană. Jucam poker în scări de bloc pe gumă turbo pe care o luam împrumut de prin magazinele de cartier. Nu râdeți. Se tot vorbește că juzii trebuie să aibă experiență de viață ori nu au ce căuta în magistratură. Eu tot timpul am fost de părere că și un avocat de penal trebuie să aibă experiență de viață. Adică să dea un cap în gură, să ia un cap în gură și să știe cum e viața în general. Pentru că altfel ajungi să vorbești din cărți. Și doar atât. Te vrăjește clientul de zici că ești victima unei infracțiuni de înșelăciune, iar asta poate afecta strategia de caz. Oricum, era o lume lipsită de tehnologie. Atunci chiar te uitai la oameni. Îi priveai în ochi. În timp ce îți luai un cap în gură. Dar măcar era un contact real. Acum te uiți la oameni prin filtre de Instagram. Inclusiv atunci când o arzi #nofilter ești de fapt cu filtre formate de un machiaj ce se va dovedi în timp cancerigen. Paradoxul este că am ajuns în prezent să comunicăm prin intermediul unor rețele de socializare care te fac antisocial. Este o contradicție în termeni aici. Ajungi să îți trăiești viața în mediul online atât de intens încât din cauza asta nu mai ai viață în sensul tradițional al termenului. În cel mai bun caz, ajungi să trăiești în două universuri paralele. Online persona vs. real life boring human being. În ritmul ăsta vom ajunge toți să ne pierdem identitatea în timp ce vom continua să ne credem extrem de interesanți și unici din toate punctele de vedere. Pe vremea când aveam cheia la gât nu era așa. Era mai autentic. Iar fructele și legumele aveau gust. Muzica era de calitate. Blugii erau rupți doar dacă ai căzut în genunchi după ce ai luat un cap în gură. Pe de altă parte, acum există Tinder. Niciodată nu am crezut că o mișcare de deget înspre dreapta poate să fie o soluție pentru virginitate. Deci bănuiesc că există și aspecte pozitive ale tehnologiei. Așteptăm întrebarea cum era când zbura drona statului deasupra ta peste tot pe unde mergeai în interviul de peste 15 ani pentru a putea trage o concluzie mai fundamentată.

Ce credeam că voi deveni? Nu mi-am pus problema decât foarte târziu. Cred din nou că mai nou ăștia tineri sunt frământați de probleme. Ce o să devin? Ce o să creadă lumea despre mine? Cred că au prea mult timp liber. Când ai prea mult timp liber, dar te plângi că ești obosit, înseamnă că nu-ți trăiești viața cum trebuie. Eu mi-am trăit viața. Nu am avut dileme din acestea existențiale. Nu îmi puneam în scutec problema ce o să fiu când o să fiu mare. M-am dezvoltat ca om fără să țin cont de ce aș putea să devin. Deoarece viitorul este incert. Nu te poți agăța de o idee. Nu îți poți pune speranțele într-un plan de viitor absolut incert. Oare de ce absolvenții o dau în depresie dacă nu intră la INM ori Barou din prima? Pentru că ei și-au programat deja viitorul. Viața lor nu mai are sens din cauză că le-a dat capul eroare într-un moment esențial al vieții. Nu mai știu ce să facă cu viața lor. Sau, mai rău, cred că viața lor a luat sfârșit. Poate ar trebui să conștientizeze că un an este pierdut doar dacă nu faci nimic cu anul respectiv. Nu văd ce este rău în a investi un an în tine ca pedeapsă că nu ai intrat din prima în câmpul muncii. Oare am scris destul? Că îmi tot șoptește Robi că vrea și el să folosească tastatura.

 

Raluca Cîrjan: Privind retrospectiv, v-ați da o robă de aur sau o zmeură pentru decizia de a urma cursurile facultății de drept?

Robi: Da cine a zis că am făcut Facultatea de Drept?! Voi așa credeți, că noi ăștia de la www.loieri.ro am terminat dreptul?! Hahahahaha!!! Ne dăm și noi cu părerea ca toți juriștii celebri gen Godină, Guran, Hotnews etc. În plus, e voie, e la modă și face trafic. Habar n-avem cine e Boroi, Streteanu, Chiriță sau Baias. Am auzit numai de Udroiu, că el are cărți pe toate subiectele. Din câte am aflat pe surse, pregătește Codul civil comentat de Codul de procedură civilă.

Loieru’: Nu recomand nimănui să facă dreptul. Dar dacă fac dreptul, atunci să nu facă drept penal. Iar dacă fac drept penal, în niciun caz să nu se facă avocați. Deci îmi dau o robă de aur că am reușit să ajung la concluzia asta. Roba de aur o pun însă peste roba de zmeură, că mi-a luat ceva timp să conștientizez. Dar nu vreau să fiu înțeles greșit. Dacă aș detesta ceea ce fac, m-aș duce să mă culc, iar începând cu următoarea zi aș face altceva. Pe mine nu mă definește avocatura. Nu trăiesc pentru a face avocatură. Fac avocatură pentru că există momente în care chiar este plăcut să faci avocatură. Și mai fac avocatură deoarece mă ajută să câștig acea sumă de bani prin intermediul căreia ajung să trăiesc și în afara avocaturii. Să pot investi în mine ca persoană, nu ca profesionist. Dar mulți nu gândesc așa. Mulți detestă ceea ce fac, dar o fac în continuare, de teamă că, fără acel ceva pe care îl detestă, nu ar mai fi ei. Oamenii ăștia trebuie să meargă la tratament. Urgent. Eu recomand cu căldură ca atunci când te trezești cu scârbă în fiecare dimineață timp de o săptămână, la final de lună să-ți depui demisia. Nu contează că ești avocat, procuror, judecător ori Dorel. Du-te și fă altceva. Că dacă te trezești cu scârbă, te comporți cu scârbă. Și nu este benefic pentru nimeni. Mai bine te duci să bați coasa.

 

Raluca Cîrjan: Loiere’, la ce trebuie să se aştepte un tânăr care a schimbat legitimaţia de student cu cea de avocat stagiar?

Loieru’: Trebuie să conțientizeze că nu știe nimic. Eu când aud oameni care vor mii de euro, dar nu sunt capabili să pună aliniere justified la text, îmi vine să le pun sapa în mână și să-i trimit să cultive castraveți. Trăim într-o lume în care stagiarii sunt exploatați. Peste tot în lume. Când ești la început de drum, ești exploatat. Sclavie modernă reglementată prin lege și de către organele profesiei. Dar dacă un stagiar nu pricepe că la început de drum trebuie mai întâi să învețe, ca pe urmă să înceapă să câștige, atunci este un caz pierdut. A nu se înțelege că țin partea zgârciților care își plătesc stagiarii ori colaboratorii de parcă ar lucra la piață. Dar adevărul este că pe plantație există oameni care lucrează și oameni care fac bani. Iar în avocatură stagiarii nu se află pe poziția de a face bani, ci de a învăța cât mai mult într-un termen cât mai scurt. Nu au decât ca atunci când ajung ei șefi de plantație să procedeze altfel. Ceea ce nu se întâmplă aproape niciodată. Deci să nu fim ipocriți. Dar da, un avocat stagiar este un sclav pe plantația juridică a moșierului maestru zgârcit de meserie. La asta trebuie să se aștepte în primul rând. Restul este bonus.

 

Raluca Cîrjan: Robi, dar cel care nu a luat examenul şi caută pe Google ceva asemănător cu NZT-48 din Limitless pentru la anul?

Robi: Să se aștepte că și Robi o să caute pe google ce e ăla NZT-48. Părerea mea: #fărădroguri, #spunenuexamenuluideintrareinbarou, #viatadeneavocatrules. PS: #loierustiecezice

 

Raluca Cîrjan: Aţi deconecta Codul de procedură penală de la aparate sau credeţi în minuni?

Robi: Dacă n-am crede în minuni, n-am exista. Credeți că altfel ați putea purta o discuție cu niște personaje de desene animate juridice? Cât despre Cod, el e deconectat de la aparate demult. Îl țin unii în geam (ca pe bunicu’, să mai ia o lună pensia), ca să poată să spună că e fresh și nu pute. El pute a lipsă de viziune, a lipsă de echilibru între acuzare și apărare, e o ghenă juridică practic. Și asta vă zic fără măcar să-l deschid.

Loieru’: Suntem niște ipocriți. Statul cere inculpaților să respecte legea în timp ce el o încalcă sau, în cel mai bun caz, aplică o lege declarată în repetate rânduri neconstituțională. Cam așa aș răspunde la această întrebare. Faptul că acest Cod de procedură penală este cenzurat în mod constant de către Curtea Constituțională nu arată decât că acesta nu a fost creat pentru a proteja interesele părților în procesul penal. Deci ceva pute din start. Iar când ceva pute, trebuie chemată dezinsecția, nu?

 

Raluca Cîrjan: Sunteţi redactori la Loieri Niuz, specialiștii noștri în dezinformare. Care e, pe scurt, fișa postului și ce-aţi învățat în cei 7 ani de activitate pe site?

Robi: Noi avem mai mult fișa prostului decât a postului. Adică scriem despre chestii care deranjează, în loc să ne vedem liniștiți de onorarii și viață. Am învățat multe în 7 ani. Dintre cele care nu sunt secrete de serviciu, vă pot enumera: nu poți mulțumi pe toată lumea, dar noi nu existăm pentru plăcerea majorității, ci pentru chinuirea ei; glumele noastre-s bune, dar câteodată e greu să te prinzi de ele (nici noi nu le înțelegem tot timpul – asta nu le face mai puțin bune); cel mai ușor e să râzi de greșelile altora, mai ales dacă e vorba de o.c.p.-uri (organe de cercetare penală, gen); Florea e un tip mișto, dar nu ca președinte UNBR; DNA-ul e noul Mihai Viteazu al românilor, dar numai pentru că nu știu că pe cal îl cheamă Soros; ăia de la Avocatnet.ro nu știu de glumă (o să vedeți că se va supăra Alin Popescu pe afirmația asta 🙂 ). Și ar mai fi, da’ Loieru’ îmi dă de când am început răspunsul la întrebare cu spițu-n tibie și deja îmi sângerează.

Loieru’: Au trecut 7 ani? Dumnezeule! Am învățat că după 6 ani începi să nu mai ai glume atât de fresh, deoarece lucrurile nu prea s-au schimbat, iar pățaniile încep să fie ciclice.  Mereu aceleași. De unde glume noi, când sexul este la fel? Iar după 7 ani te gândești dacă nu este momentul să ieși la pensie. Am mai învățat că este nasol cu oamenii. Când râdem de alții, este ușor să se râdă cu noi. Doar cei de care râdem nu râd. Ei au o grimasă. Deoarece simțul umorului există doar atunci când este îndreptat împotriva unei alte persoane. Când este îndreptat împotriva propriei tale persoane, deja nu mai este simț al umorului, ci răutate. Asta ne definește ca popor. Râdem de alții pentru că a râde de alții intră pe dreptul la liberă exprimare, dar nimeni nu are voie să râdă de noi. Aia este insultă, calomnie sau, de ce nu, prostie crasă. Ei bine, noi suntem proști. Și facem mișto fără discriminări. Nu că am avea pretenția că am putea schimba ceva. Mai mult pe post de terapie. Noi suntem egoiști. Vrem să supraviețuim. Iar râsul ajută la sănătate. Te face să uiți de jegul în care trăiești.

 

Raluca Cîrjan: Loieru’ se autocaracterizează ca fiind cititor de beletristică rezumată în cel mult 30 de pagini şi degustător de critici fine. E suficientă doza de science fiction/dramă/comedie pe care o împarte gratuit realitatea în sala de judecată?

Loieru’: Este o scenă în American History X în care protagonistul principal se uită în oglindă, își vede svastica tatuată pe piept și acoperă cu palma tatuajul. Asta venind de la un protagonist care în primele 5 minute ale filmului constrânge o persoană de culoare se muște din bordură în timp ce îi strivește capul cu talpa piciorului, iar în ultima jumătate de oră descoperă că în închisoare i-a salvat viața un alt tip de culoare față de care s-a atașat fără să realizeze acest lucru. Acel moment din fața oglinzii este momentul în care protagonistul conștientizează cu adevărat că s-a schimbat, dar cu toate acestea trecutul nu poate fi șters cu buretele. Cred că va veni o vreme în care toți vom îmbrăca roba și vom merge să ne privim în oglindă. Întrebarea este câți dintre noi vor duce mâna la insigna profesiei în semn de rușine față de trecut? Răspunsul acesta chiar a ieșit bine. Aștept să fie mai viral ca gripa. Asta dacă l-a înțeles careva.

 

Raluca Cîrjan: Robi, George R.R. Martin ţi-a scris o scrisoare prin care te informa că, deşi nu e cu vărsare de sânge, a fost crunt să citească în Iustopia despre un sistem care poate să te reducă la nimic. Plănuieşti să-i mai dai ceva de citit în viitorul apropiat?

Robi: Orice e posibil atât timp cât Iustopia există. Pentru că ea există, adevărul ăsta nu l-am văzut negat de nimeni. Welcome to the Machine e doar începutul, după cum sugerează și titlul. Acuma, cât mai are Gigi Martin de așteptat după vol. 2… Posibil cam cât au așteptat fanii lui după continuarea scrisă a celebrului serial care a băgat în restanțe râuri-râuri de studenți români. Dar să nu încheiem pesimist… Poate se bagă Loieru’ la creație, că m-a tot amenințat la un moment dat prin redacție.

Ce zici, Loiere?

Loieru: Având în vedere că cele mai bune glume din Iustopia sunt scrise de subsemnatul, cred că aș fi și eu publicabil. Dar eu aș scrie un mic îndrumar pentru loieri despre cum să se comporte în sala de judecată. De exemplu, dacă vrei amânare și nu o primești, te ceri la baie și nu te mai întorci. Sau în timp ce pune procurorul concluzii pe fond, îți faci cruce din 30 în 30 de secunde și spui în șoaptă „piei Satană!”. Iar dacă procurorul vorbește mai mult de 5 minute, te faci că tușești în timp ce spui „mai pe scurt cu cititul de pe foaie!”. Am zis!