O hotărâre cu o motivare de excepție pe chestiunea prescripției răspunderii penale, pronunțată de jud. Mihail Udroiu iunie 22, 2022 – Postat in: Noutăți & Recenzii

Aducem în atenția tuturor juriștilor – și în principal a practicienilor dreptului penal – o hotărâre penală de deosebită importanță practică, pronunțată azi, 22 iunie 2022, de Curtea de Apel Oradea, mai exact de un complet prezidat de bunul nostru colaborator, jud. Mihail Udroiu.
Este printre primele hotărâri pronunțate după publicarea Deciziei CCR nr. 358/2022 privind prescripția răspunderii penale și cu siguranță prima motivare care face o amplă și excelent de bine documentată și argumentată analiză pe chestiunea prescripției răspunderii penale, probabil printre cele mai bune și riguroase materiale din punct de vedere științific pe care le veți putea citi acum și în viitor pe acest subiect în România. Este o lectură obligatorie pentru practicienii dreptului penal și am fost sincer bucuroși să citim o argumentație de cea mai înaltă ținută academică pe un subiect atât de spinos și controversat în această perioadă.

Prezentăm fragmentele de referință din motivarea hotărârii, pe care o puteți consulta integral aici:

Cu privire la natura juridică a prescripției răspunderii penale și a legii incidente

Curtea consideră că, începând cu Codul penal Carol al II-lea (1936), opțiunea legiuitorului român a fost aceea de a concepe instituția prescripției răspunderii penale ca una de drept penal substanțial în toate componentele sale [inclusiv termene (efectele prescripției răspunderii penale depind de împlinirea unui termen calculat în mod obiectiv, în funcție de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită), cauze de încetare sau suspendare, prescripție specială].

Astfel, prescripția răspunderii penale este reglementată în ansamblul ei în Codul penal, neexistând o reglementare structurată a instituției în Codul de procedură penală, acesta din urmă făcând referire la dispunerea unei soluții de clasare, respectiv de încetare a procesului penal în cazul intervenției prescripției. Deopotrivă, trebuie avut în vedere că prescripția (inclusiv în componentele ce țin de cauzele de întrerupere) este intim legată de conceptul de responsabilitate penală, care implică necesitatea existenței unei legi substanțiale care să permită persoanei să prevadă consecințele acțiunilor sale, precum și aplicabilitatea deplină a principiului legalității incriminării și a sancțiunilor (nullum crimen, nulla poena sine lege).

Legiuitorul român a considerat că trecerea timpului produce efecte de drept penal substanțial fie asupra răspunderii penale (prescripția răspunderii penale), fie asupra executării pedepsei (prescripția executării pedepsei), care relevă inutilitatea exercitării de către stat a funcției represive consecutiv comiterii unei infracțiunii, făcând astfel să înceteze raportul penal de conflict.

În acest sens, în Decizia Curții Constituționale nr. 443/2017, s-a arătat că „printre principiile care guvernează răspunderea penală prezintă relevanță și cel al prescriptibilității răspunderii penale. Potrivit acestuia din urmă, dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp. Prescripția răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-și atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii, întrucât doar în acest fel poate fi realizată prevenția generală și cea specială și poate fi creat, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu față de data săvârșirii infracțiunii, cu atât eficiența ei scade, rezonanța socială a săvârșirii infracțiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau șterse. Totodată, în intervalul de timp scurs de la săvârșirea infracțiunii, autorul acesteia, sub presiunea amenințării răspunderii penale, se poate îndrepta, fără a mai fi necesară aplicarea unei pedepse”.

Întreruperea prescripției este o instituție de drept substanțial, fiind intim legată de instituția răspunderii penale, în sensul că evită stingerea rezonanței sociale a faptei ilicite prin efectuarea unor acte din care să rezulte că statul nu a renunțat la tragerea la răspunderea penală a infractorului. Întreruperea prescripției este prevăzută în Partea generală a Codului penal ca incident ce survine pe parcursul termenului de prescripție.

Faptul că aceste acte sunt realizate în cadrul procesului penal reprezintă o formă naturală de exercitare a opțiunii represive de către stat prin intermediul unor acte judiciare, neputând să transforme natura juridică a instituției dintr-una de drept substanțial în una de procedură, ci doar să releve că răspunderea penală continuă să fie relevantă juridic prin deplasarea momentului de la care se socotește termenul de prescripție (prevederea începerii curgerii unui nou termen de prescripție de la data actului interuptiv și incidența altei instituții de drept penal substanțial – prescripția specială a răspunderii penale).

Chiar dacă actul judiciar întreruptiv este unul procesual sau procedural, acesta trebuie analizat din perspectiva efectelor pe care le produce sub aspect substanțial, atunci când a fost întocmit în mod legal.

Astfel, mai întâi trebuie evaluat din perspectiva legii procesuale în aplicarea principiului activității legii (tempus regit actum) dacă actul procesual a fost sau nu legal ori loial întocmit și, dacă se reține că actul judiciar respectă exigențele legale de la data emiterii sale, se trece la etapa a doua, care vizează evaluarea efectelor substanțiale ale actului efectuat în cursul termenului de prescripție, când sunt aplicabile dispozițiile de drept penal material, inclusiv în componenta referitoare la legea penală mai favorabilă.

Așadar, prescripția răspunderii penale nu este concepută de legiuitorul român ca o instituție procedurală, așa cum este consacrată în legislația franceză sau belgiană drept o prescripție (extinctivă) a acțiunii penale (în considerarea faptului că acțiunea penală, ca orice acțiune în justiție, este împiedicată de trecerea unui interval de timp pentru a fi considerată o normă de procedură), care poate fi invocată ca o excepție de procedură, ci ca un impediment de drept substanțial la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale (alături de ale impedimente de drept penale: cauzele justificative sau de neimputabilitate ori de nepedepsire), care poate fi invocat ca o apărare de fond.

Efectul principal al acestei instituții este înlăturarea răspunderii penale la data împlinirii termenului de prescripție, iar nu de stingere a acțiunii penale (mai întâi instanța constată intervenția prescripției răspunderii penale, iar apoi se reține impedimentul la exercitarea acțiunii penale care conduce la soluția de încetare a procesului penal); consecutiv producerii efectului substanțial la momentul împlinirii termenului de prescripție, se produce, în subsidiar, și un efect procedural constând în impedimentul la punerea în mișcare ori exercitarea acțiunii penale; acest efect secundar nu face ca prescripția răspunderii penale să poată fi percepută ca o instituție hibridă atât substanțială, cât și procedurală, deoarece impedimentul procedural este o consecință directă a efectului substanțial principal, neavând valențe proprii.

În acest sens, în doctrina de drept comparat (M. Helfer, La prescrizione del reato: quali i rapporti tra diritto e tempo in Germania, in Austria e, di recente, in Italia?, in Diritto Penale Contemporaneo, 2017, p. 98), s-a arătat că prescripția răspunderii penale reprezintă un instrument de drept penal material care operează în contextul procedurilor și produce efecte substanțiale cu privire la făptuitor, victimă, societate și stat. Deopotrivă, în Spania legea penală substanțială se aplică prescripției răspunderii penale, instituția neavând o natură procedurală ori mixtă (J. A. Choclán Montalvo, Consumación y prescripción del delito fiscal, in Actualidad Penal nr. 10/2000, p. 4).

Fiind o instituție de drept penal, se vor aplica în privința prescripției răspunderii penale regulile legii penale mai favorabile atât în ceea ce privește termenele, cât și în ceea ce privește cauzele de întrerupere sau suspendare.

În acest sens, în doctrina relevantă (V. Dongoroz ș.a., Explicații Teoretice ale Codului Penal Român, Partea Generală, vol. 3 , Ediția a II-a, Editura Academiei Române și Ed. C.H. Beck, București, 2003, pagina 347) se afirmă următoarele: „Cum instituția prescripției aparține dreptului penal substanțial, va fi aplicabil în cazul acestor situații tranzitorii principiul legii mai favorabile, atât în ceea ce privește termenul de prescripție, cât și al actelor întrerupătoare de prescripție. În Codul penal anterior (Codul penal Carol al II-lea), aplicarea legii mai favorabile era expres prevăzută; o atare prevedere nu este necesară, fiindcă regula mitior lex este aplicabilă tuturor reglementărilor din Codul penal; dacă totuși codul penal anterior conținea o prevedere în acest sens a fost din cauză că în sistemul legislației penale de la 1864 prescripția era reglementată în Codul de procedură penală și deci supusă regulii tempus regit actum; or, pentru a evita orice influență a sistemului anterior, s-a socotit util să se prevadă expres că în materie de prescripție se aplică legea cea mai favorabilă. Pentru stabilirea legii mai favorabile se va compara încadrarea faptei potrivit unei legi și termenul de prescripție respectiv potrivit aceleiași legi cu încadrarea faptei potrivit celeilalte legi și cu termenul de prescripție din această lege; va fi aplicabilă legea care va oferi rezultatul mai favorabil”. Tot astfel, în G.C. Răescu, H. Asnavorian, Tr. Pop, V. Dongoroz ș.a., Codul penal “Regele Carol II”, adnotat, vol. I Partea generală, Editura Socec & Co S.A.R., București, 1937, p. 12, profesorul Vintilă Dongoroz arată că „prescripțiunea acțiunei penale sau a pedepselor este diferit reglementată prin legi succesive, se aplică legea care prevede prescripția cea mai scurtă, apreciind, totodată, că prescripția este o instituție de drept substanțial, căreia îi este aplicabil principiul legii penale mai favorabile”.

În acest cadru, Curtea opinează că, pentru menținerea rigorii științifice, se impune citarea corectă a opiniilor doctrinare, pentru a se evita erorile de raționament rezultate din citări parțiale şi selective, astfel cum sunt cele care apar în Nota Parchetului General nr. 1470 /C/1364/III-13/2022 din 10.06.2022 privind criterii unitare de aplicare a Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022.

Tot astfel, în decizia nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 319 din 30/04/2014), s-a apreciat că „se poate afirma cu certitudine că prescripția răspunderii penale este guvernată de norme de drept penal substanțial, fiind susceptibilă de a beneficia de efectele aplicării mitior lex.”

Deopotrivă, în jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 67 din 31 ianuarie 2013) s-a opinat că în materia prescripției răspunderii penale se aplică regulile legii penale mai favorabile. În considerentele acestei decizii instanța de contencios constituțional a arătat că „prin efectele sale prescripția înlătură răspunderea penală. Aceasta înseamnă că există o asemenea răspundere, dar care, prin efectul prescripției, este înlăturată. În unele legislații, efectul juridic al prescripției este arătat prin aceea că «înlătură acțiunea penală». Acest punct de vedere este parțial exact, deoarece prescripția aparține dreptului penal material, și nu dreptului procesual penal. Așa fiind, prescripția este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Este adevărat că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură și acțiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, prescripția răspunderii penale apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale și, pe cale de consecință, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei. Această cauză face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală și obligația corespunzătoare. Prescripția are, așadar, caracterul unei renunțări a statului de a mai aplica pedeapsa pentru o faptă săvârșită, cu condiția trecerii unui anumit termen sau interval de timp de la data săvârșirii faptei. Prin urmare, este de observat că, dat fiind caracterul de normă de drept penal material, nu se impune instituirea unor dispoziții tranzitorii, întrucât, în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituție reflectat în art. 13 din Codul penal din 1969 („În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.”), legislația prevede soluția de urmat în cazul conflictului de legi”.

Curtea opinează că nu poate fi invocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Cöeme și alții contra Belgiei (hotărârea din 22 iunie 2000) pentru a justifica calificarea prescripției răspunderii penale ca instituție de drept procedural, această dezlegare trebuind privită prin raportare la natura procedurală a instituției prescripției în dreptul belgian. Deopotrivă, trebuie avut în vedere că, prin consacrarea în dreptul intern a naturii de drept penal substanțial a prescripției răspunderii penale cu privire la care se aplică regulile legii penale mai favorabile, a fost creat un standard de protecție a drepturilor fundamentale superior celui care decurge din unele hotărâri ale instanței de contencios european al drepturilor omului, care stabilește doar standardul minimal de protecție.

În acest sens, în Decizia Curții Constituționale nr. 1092 din 18 decembrie 2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 67 din 31 ianuarie 2013), s-a arătat că „Împrejurarea că în alte legislații europene este posibilă extinderea termenului de prescripție și aplicarea imediată a noii reglementări izvorăște din îndeplinirea unor condiții cumulative referitoare la caracterul de normă procesual penală a prescripției și la imprescriptibilitatea infracțiunilor de omor, a crimelor de război și a crimelor împotriva umanității. Este adevărat că art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu poate fi interpretat în sensul împiedicării prelungirii duratei termenelor de prescripție a răspunderii penale, sens în care, prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Cöeme și alții împotriva Belgiei,paragraful 149, Curtea de la Strasbourg a statuat că prelungirea termenului de prescripție nu implică o încălcare a drepturilor garantate de art. 7, întrucât această dispoziție nu poate fi interpretată ca interzicând o prelungire a termenelor de prescripție, prin aplicarea imediată a unui drept procedural, în cazul în care infracțiunile relevante nu au devenit obiectul unor limitări. După cum se poate observa, în legislația supusă atenției instanței europene, termenul de prescripție are, spre deosebire de legislația română, valențe procedural penale și, prin urmare, era susceptibil de aplicarea imediată a legii noi. Că așa stau lucrurile o dovedește aceeași jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului – Secția întâi, care, 4 ani mai târziu, și-a nuanțat poziția prin Hotărârea din 10 noiembrie 2004, pronunțată în Cauza Achour contra Franței, paragraful 35, statuând că starea de recidivă este o componentă a sancționării penale a unei persoane, astfel încât regulile privind neretroactivitatea legii trebuie să funcționeze și în această materie. Ulterior, la data de 29 martie 2006, Marea Cameră a statuat, în aceeași cauză, că nu a fost afectat art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu există nicio îndoială că, la momentul apariției noii legi (respectiv la 1 martie 1994), reclamantul ar fi putut să prevadă că, prin comiterea unei infracțiuni înainte de 13 iulie 1996 (data la care noul termen legal de 10 ani ar fi expirat), va putea fi considerat recidivist și i se va putea mări pedeapsa pentru a doua faptă în consecință. El a fost astfel în măsură să prevadă consecințele legale ale acțiunilor sale și să își adapteze conduita în mod corespunzător (paragraful 53). Prin urmare, este de observat că schimbarea soluției Curții Europene a Drepturilor Omului a avut în vedere o analiză la speță, fapt care este de natură a menține caracterul de norme mai favorabile eventualelor prevederi de drept substanțial (cum ar fi cele din speță referitoare la recidivă). De altfel, chiar în Cauza Cöeme și alții contra Belgiei, după ce Curtea a admis aplicarea imediată a unui drept procedural, chiar dacă a fost mai sever decât legea anterioară, în paragraful 145 a subliniat că principiile enunțate în propria jurisprudență privind aplicarea art. 7 din Convenție reprezintă regula călăuzitoare potrivit căreia legea penală nu trebuie să fie pe larg interpretată în detrimentul unui acuzat, de exemplu, prin analogie. Aceeași soluție izvorăște și din Hotărârea din 25 mai 1993, pronunțată în Cauza Kokkinakis contra Greciei, paragraful 52, și Hotărârea din 27 septembrie 1995, pronunțată în Cauza G. contra Franței, paragraful 26. În susținerea acelorași rațiuni, Curtea Constituțională face trimitere la recenta jurisprudență a Curții Europene, care, prin Hotărârea din 24 ianuarie 2012, pronunțată în Cauza Mihai Toma contra României, publicată și în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 13 decembrie 2012, a statuat în paragraful 26 că art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cere, în virtutea unor principii bine stabilite, ca legea „să interzică aplicarea retroactivă a legislației penale mai punitive în detrimentul acuzatului și să garanteze aplicarea retroactivă a legislației mai favorabile” [a se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola contra Italiei (nr. 2) pct. 93 și 109]. Totodată, este indiscutabil recunoscut în teoria juridică că regula generală de soluționare a conflictelor de legi în timp, în materie penală, impune aplicarea normelor mai puțin severe și că, dincolo de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care din această perspectivă este mai restrictivă, Constituția României dispune în art. 20 alin. (2) că, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, vor avea prioritate acestea din urmă ori de câte ori conțin dispoziții mai favorabile”.

Prin urmare, fiind o instituție de drept penal substanțial, aplicarea mecanismului legii penale mai favorabile trebuie să țină seama de Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 372 din 20 mai 2014) prin care a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

În acest context trebuie menționat că nu numai în decizia nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, ci și în Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014, prescripția răspunderii penale este apreciată ca fiind o instituție care aparține dreptului penal material și este supusă principiilor legii penale mai favorabile, diferența dintre cele două curți plasându-se în aprecierea diferită a modului de aplicare a legii penale mai favorabile [„întrucât nu se poate reține că norma din Codul penal care reglementează cu privire la o anumită instituție de drept penal (recidivă, concurs de infracțiuni, prescripție etc.) este independentă de legea căreia îi aparține. Această distincție are o deosebită importanță pentru înțelegerea conceptului de lege, pentru că numai așa se poate oferi noțiunii de «lege penală mai favorabilă» un înțeles constituțional”].

În consecință, Curtea apreciază ca fiind eronată analiza efectuată în Nota Parchetului General nr. 1470 /C/1364/III-13/2022 din 10.06.2022 privind criterii unitare de aplicare a Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022, prin care se ajunge la concluzia că examinarea efectelor neconstituționalității art. 155 alin. (1) Cod penal nu antrenează principiul legii penale mai favorabile.

Această concluzie vine în contradicție cu practica instanțelor și chiar a parchetelor (inclusiv a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) în interpretarea art. 155 alin. (1) Cod penal în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, anterior publicării Deciziei nr. 358/2022, prin care se considera că, în aplicarea legii penale mai favorabile (implicit prin considerarea instituției întreruperii prescripției răspunderii penale ca fiind una de drept material), cursul prescripției este întrerupt prin îndeplinirea oricărui act care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului, iar nu a oricărui act de procedură. Astfel, anterior datei de 9 iunie 2022, parchetul achiesa la teza potrivit căreia modificarea domeniului de incidență a dispoziției din art. 155 alin. (1) C.pen. ca efect al reinterpretării sale de către Curtea Constituțională este asimilabilă intervenției unei legi mai favorabile în sensul art. 5 alin. (2) din Codul penal, pentru ca ulterior, în data de 10 iunie 2022, consecutiv publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 358 din 26 mai 2022, să își modifice fără fundament această optică în sensul că dispozițiile art. 155 alin. (1) Cod penal sunt norme de procedură.

Orientarea în sensul calificării art. 155 alin. (1) Cod penal ca fiind o lege substanțială supusă regulii mitior lex decurgea și din căile de atac exercitate de parchet, precum și din deciziile pronunțate de instanțele de control judiciar. De pildă, în recursul în casație promovat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că „efectele Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale a României au influență asupra dispozițiilor art. 5 Cod penal privind aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, organul judiciar având atributul să identifice dacă, până la împlinirea termenului general al prescripției răspun­derii penale, a fost îndeplinit un act care, potrivit legii, trebuia comunicat sus­pec­­tului sau inculpatului, cu posibilitatea aplicării dispozițiilor privind întreru­perea cursului prescripției și a celor ce reglementează prescripția specială a răspunderii penale, situație în funcție de care se stabilește legea penală mai favorabilă” (I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 174/RC din 15 mai 2019, www.scj.ro).

Referitor la natura și efectele soluțiilor pronunțate de Curtea Constituțională cu privire la dispozițiile art. 155 alin. (1) Cod penal

Prin decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.155 alin. (1) din Codul penal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25.06.2018), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”,din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituțională, deoarece respectivele dispoziții legale „31. (…) sunt lipsite de previzibilitate și, totodată, contrare principiului legalității incriminării, întrucât sintagma «oricărui act de procedură» din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale”.

Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituționale în ansamblul lor. Pentru a decide astfel, instanța de contencios constituțional a reținut că „55. (…) Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 sancționează «soluția legislativă» pe care textul de lege criticat o conținea, astfel că, (…), aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare.”, ci „61. (…), prin efectele pe care le produce, (…) împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituționalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea «oricărui act de procedură în cauză», Curtea a sancționat unica soluție legislativă pe care dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal o reglementau (s.n.)”.

Curtea opinează că imperativul respectării efectului general obligatoriu al actelor de jurisdicție constituțională, consfințit de prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, reprezintă, fără îndoială, edificiul ordinii juridice constituționale specifice statului de drept. Aceasta este caracterizată în mod idiomatic de supremația legii fundamentale – și preeminența dreptului – sancționată în primul rând prin obligativitatea față de toate persoanele (erga omnes) a Deciziilor Curții Constituționale, în raport cu toate puterile etatice, inclusiv față de puterea judecătorească.

Curtea Constituțională a statuat că „puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și Deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta (T. Toader, M. Safta, Contencios constituțional, Editura Hamangiu, București, 2020, Ediția a II-a, revizuită și actualizată, p. 372). „Întrucât toate considerentele unei decizii sprijină dispozitivul acesteia, Curtea Constituțională constată că autoritatea de lucru judecat și caracterul obligatoriu al soluției se răsfrânge asupra tuturor considerentelor deciziei” (Decizia Curții Constituționale nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017).

În acest context, pentru a elimina orice potențială controversă referitoare la obligativitatea erga omnes a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 – dacă ar mai exista subsecvent publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 –, în special din perspectiva incidenței acesteia cu privire la situațiile juridice tranzitorii la momentul publicării, Curtea apreciază necesar să analizeze natura juridică a declarației de neconstituționalitate din cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, aceasta fiind aptă să influențeze geometria efectelor respectivului act de jurisdicție constituțională.

În considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022, instanța de contencios constituțional a optat să abordeze acest topic – natura juridică a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 – prin raportare la „criteriile tradiționale/clasice”, gravitând în sfera dihotomiei dintre deciziile simple/extreme și cele interpretative, pe care le echivalează deciziilor cu rezervă de interpretare, statuând că aceasta „55. (…) nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare.”, ci „61. (…), prin efectele pe care le produce, (…) împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme (…)”.

În acest context, pentru un plus de claritate conceptuală, Curtea consideră că se impune efectuarea unui succint examen taxonomic al actelor de jurisdicție prin care se realizează controlul de constituționalitate.

În literatura de specialitate s-a arătat că, în sistemul de drept italian, regăsim „cea mai largă varietate de decizii (…) prin care se declară neconstituționalitatea unei prevederi legale”, pronunțate de o jurisdicție constituțională (A.R. Brewer-Carías în A.R. Brewer-Carías,Constitutional Courts as Positive Legislators. A comparative Law Study, Cambridge Universtiy Press, New York, 2011, p. 79). Astfel fiind, în contextul tradițiilor și reperelor comune pe care sistemul nostru le împărtășește cu sistemul de drept italian, inclusiv din perspectiva unei arhitecturi identice a controlului concentrat de constituționalitate al actelor legislative, Curtea apreciază că analiza taxonomiei actelor de jurisdicție constituțională din sistemul italian poate avea o contribuție euristică majoră benefică evoluției jurisprudenței. Într-un atare sens, nu trebuie omis că, în doctrina noastră, s-a susținut că „sub aspectul diversității (…) practica instanței constituționale române este similară celei italiene” (T. Toader, M. Safta, op. cit., p. 405).

Astfel fiind, trebuie arătat că, în sfera deciziilor de admitere – declarative de neconstituționalitate –, doctrina distinge între următoarele specii: deciziile simple, deciziile interpretative de admitere stricto sensu și deciziile manipulative, care includ și unele decizii interpretative lato sensu de admitere „parțială” (G. Amoroso, G. Parodi, Il Giudizio Constituzionale, Seconda edizione, Giuffrè Francis Lefebvre, Milano, 2020, p. 480, 481 și 486).

Deciziile interpretative de admitere stricto sensu sunt cele prin intermediul cărora, dintre interpretările posibile ale normei și/sau dispoziției legale atacate, este eliminată, prin declarația de neconstituționalitate, acea interpretare contrară legii fundamentale, în vreme ce „interpretarea constituțională a normei rămâne în umbră (G. Amoroso, G. Parodi, op. cit., p. 482-483). Această tipologie corespunde deciziilor cu rezervă neutralizantă pronunțate de Consiliul Constituțional francez (D. Rousseau, P.-Y. Gahdoun, J. Bonnet, Droit du Contentieux Constitutionnel, ediţia a 12-a , LGDJ, Paris, 2020, p. 421).

Conform unei clasificări extinse, deciziile manipulative reunesc deciziile aditive, substitutive, precum și deciziile de admitere „parțială” textuale, respectiv non-textuale (G. Amoroso, G. Parodi, op. cit., p. 486). Generic, deciziile manipulative sunt caracterizate prin aceea că, „deși lasă nealterat textul prevederii legale declarate neconstituționale [mai exact, în legătură cu care este formulată declarația de neconstituționalitate – n.n.] transformă semnificația normativă, fie reducând sfera de aplicare a normei, fie extinzând-o, situație în care introduc sau creează o normă nouă [în cazul deciziilor aditive și substitutive – n.n.]”.

Deciziile aditive declară nelegitimitatea constituțională a unei dispoziții în partea în care nu prevede ceea ce este indicat în dispozitiv, sancționând astfel o omisiune legislativă, în vreme ce deciziile substitutive declară neconstituționalitatea în partea în care norma prevede altceva decât ceea ce actul de jurisdicție constituțională identifică în mod expres în dispozitiv (G. Amoroso, G. Parodi, op. cit., p. 492-493).

Deciziile substitutive sunt, la rândul lor, textuale, respectiv non-textuale, după cum norma – soluția normativă – formulată în dispozitiv, destinată să ia locul celei neconstituționale, identifică sau nu, după caz, fragmentul enunțului legislativ substituit la nivelul textului dispoziției legale afectate de viciul de constituționalitate (G. Amoroso, G. Parodi, op. cit., p. 494).

Noțiunile de decizii interpretative și decizii manipulative sunt astfel în parte diferite, prima categorie referindu-se la subiectul deciziei, respectiv o normă obținută pe calea interpretării enunțului legislativ, iar nu o prevedere legală sau un segment al acesteia – acest sens acoperă atât deciziile interpretative de admitere stricto sensu, cât și deciziile de admitere „parțială” non-textuale – în vreme ce a doua categorie vizează un efect peculiar al deciziei ce constă în alterarea sau manipularea semnificației dispoziției legale contestate, care în plan textual rămâne nealterată (G. Parodi, The Italian Constitutional Court as Positive Legislator, în A.R. Brewer-Carías, op. cit., p. 610).

Spre deosebire de deciziile interpretative de admitere stricto sensu, deciziile de admitere „parțială” non-textuale, denumite uneori și decizii de ablație, sunt acea specie a deciziilor interpretative lato sensu prin intermediul cărora se declară neconstituționalitatea uneia dintre normele – soluțiile normative – cumulativ exprimate în cadrul dispoziției legale afectate de nelegitimitate constituțională, reducând astfel sfera acesteia de aplicare, fără să îi reducă însă și textul (G. Amoroso, G. Parodi, op. cit., p. 486-487). Ele sunt manipulative doar în limitele în care produc o limitare a sferei de aplicare a enunțului legislativ (G. Amoroso, G. Parodi, op. cit., p. 487).

Deciziile de admitere „parțială” textuale sunt acelea care produc o mutilare a dispoziției legislative la nivel textual alterându-i totodată semnificația, sub rezerva ca textul care supraviețuiește să nu aibă o semnificație normativă autonomă (G. Amoroso, G. Parodi, op. cit., p. 486 și 488). Din această perspectivă, deciziile de admitere „parțială” textuale produc efecte similare deciziilor simple cu privire la întreaga dispoziție legislativă (G. Amoroso, G. Parodi, op. cit., p. 489).

Având în vedere explicațiile anterioare și ținând seama de considerentele Deciziei nr. 358/2022, Curtea opinează că Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 are natura juridică a unei decizii simple/extreme.

Deopotrivă, trebuie avut în vedere și faptul că, prin Decizia nr. 25 din 11 noiembrie 2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 6.02.2020), Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a arătat că „problema de drept asupra căreia instanțele s-au pronunțat în mod diferit excedează competenței instanței supreme, Curtea Constituțională fiind singura care poate statua asupra efectelor deciziilor pronunțate”.

În acest cadru, mai întâi, Curtea opinează căDecizia Curții Constituționale nr. 297/2018 nu poate fi calificată drept o decizie interpretativă de admitere stricto sensu, deoarece nu identifică o multitudine de interpretări potențiale ale normei unice reglementate în cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., urmată de eliminarea acelei interpretări contrare legii fundamentale, ca efect al declarației de neconstituționalitate. Altfel spus, este cert că respectivul act de jurisdicție constituțională nu a statuat nicio rezervă de interpretare neutralizantă, care să elimine interpretarea contrară Constituției aptă să „reconstruiască” norma într-un sens generator de efecte juridice substanțiale compatibile cu exigențele constituționale, ci, dimpotrivă, a sancționat însăși norma – „soluția legislativă” –, fiind lipsit de relevanță că a lăsat nealterat textul dispoziției normative.

În al doilea rând, considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 nu permit posibilitatea calificării Deciziei nr. 297/2018 ca decizie (manipulativă) aditivă, deoarece instanța de contencios constituțional nu a sancționat vreo omisiune legislativă, ci o soluție legislativă existentă la nivelul dreptului pozitiv.

În al treilea rând, considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 exclud posibilitatea calificării Deciziei nr. 297/2018 ca decizie (manipulativă) substitutivă, lipsind în dispozitivul acesteia soluția normativă destinată să substituie, cu sau fără alterarea textului dispoziției legale, norma declarată neconstituțională. În acest sens este esențial de subliniat că, deși „68. (…) în paragraful 34 al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a evidențiat faptul că soluția legislativă din Codul penal din 1969 îndeplinea exigențele de claritate și previzibilitate, (…) Curtea observă însă că indicarea soluției legislative din actul normativ anterior a avut rol orientativ și în niciun caz nu i se poate atribui o natură absolută, în sensul obligării adoptării de către legiuitor a unei norme identice cu cea conținută de Codul penal din 1969. Astfel, Curtea subliniază că, deși a sancționat soluția legislativă prevăzută de art. 155 alin. (1) din Codul penal, deoarece aceasta prevedea că se poate întrerupe cursul prescripției prin efectuarea de acte procedurale care nu sunt cunoscute suspectului sau inculpatului, prin comunicare sau prin prezența acestuia la efectuarea lor, Curtea nu a impus ca toate actele care se comunică suspectului sau inculpatului sau toate actele care presupun participarea suspectului sau inculpatului să fie privite ca acte care sunt apte să întrerupă cursul prescripției răspunderii penale, stabilirea acestora intrând în competența legiuitorului, cu condiția esențială ca acestea să îndeplinească exigențele menționate de către instanța de contencios constituțional”.

În al patrulea rând, considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 exclud posibilitatea calificării Deciziei nr. 297/2018 drept o decizie (manipulativă) de admitere „parțială” non-textuală (decizie de ablație) pentru simplul argument că textul art. 155 alin. (1) C. pen. conține o singură soluție normativă, iar nu o dualitate dintre care una să fie afectată de nelegitimitate constituțională. Altfel spus, în contextul unicității soluției legislative nu se poate discuta de plano despre reducerea sferei de aplicare a dispoziției legale afectate de nelegitimitate constituțională, ci chiar de anihilarea sa integrală în contextul declarării neconstituționale a soluției legislative însăși.

În al cincilea rând, din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 nu se poate trage concluzia că Decizia nr. 297/2018 era o decizie (manipulativă) de admitere „parțială” textuală, de vreme ce declarația de neconstituționalitate vizează soluția legislativă în ansamblul său, iar nu un fragment al dispoziției legale atacate, prin care aceasta este reglementată. Altfel spus, Curtea Constituțională nu a statuat că sintagma „oricărui act de procedură în cauză” ar fi contrară legii fundamentale, declarația de neconstituționalitate privind soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”.

Așadar, observăm că asimilarea Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 cu deciziile simple/extreme s-a efectuat din perspectiva efectelor pe care aceasta le produce, de vreme ce „Curtea a sancționat unica soluție legislativă pe care dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal o reglementau”, astfel încât, fără să existe o altă soluție legislativă – normă – în planul respectivului text normativ, care ar pune altminteri problema reducerii sferei sale de aplicare, acesta din urmă nu este idoneu să genereze vreun efect substanțial, deoarece „73. (…), în absența intervenției active a legiuitorului, (…), prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale”.

Astfel fiind, față de considerentele obligatorii ale Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022, Curtea opinează că Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 este o decizie simplă non-textuală care alterează activitatea substanțială a normei unice pe care textul o conține, în sensul că, până la data modificării prevederilor art. 155 alin. (1) Cod penal prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022, respectivul text normativ nu a reglementat un caz de întrerupere a prescripției răspunderii penale, deoarece unica soluție legislativă pe care textul a reglementat-o de la intrarea sa în vigoare la data de 1 februarie 2014 intră sub puterea general obligatorie a declarației de neconstituționalitate exprimate ca atare prin actul de jurisdicție constituțională.

În consecință, Curtea apreciază ca fiind eronată analiza efectuată în Nota Parchetului General nr. 1470 /C/1364/III-13/2022 din 10.06.2022 privind criterii unitare de aplicare a Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022, prin care se ajunge la concluzia că actele de procedură îndeplinite în perioada 1 februarie 2014 – 25 iunie 2018 și-au produs efectele de întrerupere a cursului termenului de prescripție.

Compatibilitatea interpretării date prin Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 cu dreptul Uniunii Europene și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

În primul rând, Curtea constată că dispozițiile art. 153, 154 și 155 Cod penal, având în vedere și Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, sunt compatibile cu legislația europeană. Astfel, potrivit art. 12 alin. (2) și (3) din Directiva 1371/2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (Directiva PIF): „(2) În cazul infracțiunilor menționate la articolele 3, 4 și 5 care sunt pasibile de o pedeapsă maximă de cel puțin patru ani de închisoare, statele membre iau măsurile necesare pentru a permite investigarea, urmărirea penală, judecarea și pronunțarea unor hotărâri judecătorești pentru o perioadă de cel puțin cinci ani de la săvârșirea infracțiunii respective. (3) Prin derogare de la alineatul (2), statele membre pot stabili un termen de prescripție mai redus de cinci ani, dar de minimum trei ani, cu condiția să garanteze că termenul poate fi întrerupt sau suspendat în cazul unor acte specifice”. Or, potrivit art. 154 alin. (1) lit. b) și c) Cod penal, termenul de prescripție generală în cazul fraudelor afectând interesele financiare ale Uniunii Europene și al infracțiunilor de corupție, este de 8 ani sau, după caz, de 10 ani. În plus, trebuie observat că Directiva PIF nu conține vreo prevedere cu privire la natura juridică a prescripției răspunderii penale.

Având în vedere durata acestor termene de prescripție, nu se poate considera că, prin aplicarea principiilor legii penale mai favorabile consecutiv Deciziilor Curții Constituționale și reținerea unei durate aproape duble față de standardul minim unional se ajunge la o încălcare a dreptului Uniunii Europene.

În al doilea rând, sfera de aplicare a decizieiCurții de Justiției a Uniunii Europene din 21 decembrie 2021 pronunțată în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, care a avut în vedere completurile specializate în materie de corupție și de fraudă în domeniul taxei pe valoarea adăugată (TVA), nu poate fi extinsă prin analogie la toate ipotezele care pot pune în discuție incidența prescripției răspunderii penale. Deopotrivă, din considerentele acestei decizii nu se poate discerne un temei de aplicare retroactivă a unei legi penale substanțiale, cum ar fi Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022, care ar echivala cu aplicarea retroactivă a legii penale mai severe.

În al treilea rând, nu se poate decela existența unui risc sistemic de impunitate ca urmare a Deciziilor Curții Constituționale, strict prin aplicarea ca lege penală mai favorabilă numai a termenelor de prescripție generală de 8, respectiv 10 ani. Curtea mai notează că din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (Taricco 2, cauza C-42/17, M.A.S. și M.B., hotărârea din 5 decembrie 2017) nu reiese necesitatea reglementării unor termene de prescripție a răspunderii penale mai lungi de 8, respectiv 10 ani și nici că prevederea unor astfel de termene de prescripție în materia infracțiunilor ce aduc atingere intereselor naționale față de cea a infracțiunilor ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene este de natură de a genera un risc sistemic de impunitate. Mai trebuie notat și faptul că în cauza Taricco 2 Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a abținut a se pronunța cu privire la natura substanțială ori procedurală a instituției prescripției răspunderii penale. Mai mult, reputatul profesor Helmut Satzger a apreciat că prin hotărârea pronunţată în cauza Taricco 2 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a acceptat prioritatea (primatul) identităţii constituţionale naţionale peste obligaţia generală de loialitate astfel cum a fost elaborată în cauza „Porumbul Grecesc” („Greek Maize”, cauza C- 66/88, hotărârea din 21 septembrie 1989), recunoscând şi principiul minimei intervenţii a dreptului penal (subsidiarității) (H. Satzger, Internationales und Europäisches Strafrecht, ediţia a 8-a, 2018, p. 9 și 10).

Deopotrivă, excepția inserată în Taricco II („Articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE trebuie interpretată în sensul că impune instanței naționale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracțiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziții interne în materie de prescripție care intră sub incidența dreptului material național și care se opun aplicării unor sancțiuni penale efective și disuasive într‑un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripție mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepția cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii”) a fost prevăzută de Curtea de la Luxembourg tocmai în vederea protecției drepturilor fundamentale, acordându-se prioritate acestora și recunoscându-se totodată că principiul legalității în materie penală face parte din tradițiile constituționale ale țărilor membre ale Uniunii Europene („La rândul lor, instanțele naționale competente, atunci când trebuie să decidă în proceduri în curs să lase neaplicate dispozițiile în cauză ale Codului penal, au obligația să se asigure că drepturile fundamentale ale persoanelor acuzate că au săvârșit o infracțiune sunt respectate. În această privință, autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii (…) Dacă instanța națională ar fi astfel determinată să considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile în cauză ale Codului penal se lovește de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze acestei obligații, iar aceasta chiar dacă respectarea obligației respective ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu dreptul Uniunii”).

Or, principiul legalității impune judecătorului să procedeze la interpretarea strictă a legii penale și să nu aplice retroactiv dispozițiile legii penale substanțiale, cu excepția legii penale mai favorabile.

Prin urmare, nu se poate reține existența unei incompatibilități între jurisprudența Taricco II și aplicarea legii penale mai favorabile în materie de prescripție a răspunderii penale ca urmare a evaluării incidenței art. 155 alin. (1) Cod penal în interpretarea Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022.

În aceste condiții, Curtea apreciază ca fiind eronată analiza efectuată în Nota Parchetului General nr. 1470 /C/1364/III-13/2022 din 10.06.2022 privind criterii unitare de aplicare a Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022, prin care se ajunge la concluzia că în cauzele privind infracțiuni de corupție, infracțiuni care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene (infracțiunile prevăzute în secțiunea 41 din Legea nr. 78/2000, infracțiunea de evaziune fiscală atunci când are ca obiect sustragerea de la plata TVA și infracțiunea de contrabandă) supremația dreptului Uniunii impune continuarea urmăririi sau a judecății cu ignorarea efectelor Deciziilor Curții Constituționale.

Aplicarea în cauzele pendinte a dispozițiilor art. 155 alin. (1) Cod penal, în forma în vigoare până la data modificării sale prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022, conform Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, ca dispoziție ce face parte dintr-o lege penală mai favorabilă până la soluționarea definitivă a cauzei

Așa cum am arătat anterior, dispozițiile art. 155 alin. (1) Cod penal au natura unei legi penale substanțiale suspuse principiului aplicării legii penale mai favorabile, care se poate face în temeiul art. 5 alin. (2) din Codul penal și în cazul actelor normative declarate neconstituționale.

Curtea reține că în literatura de specialitate s-a arătat că „aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracțiunilor în curs de judecată presupune fie un caz de retroactivitate atunci când legea mai favorabilă este legea nouă, fie un caz de ultraactivitate, în situația în care legea mai favorabilă este legea veche”, în ambele ipoteze determinarea urmând a se efectua în concret printr-o operațiune (imaginară) de comparare a efectelor pe care aplicarea legilor penale succesive le generează în cauza penală cu privire la situația persoanei acuzate (Fl. Streteanu, D. Nițu, Drept Penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, vol. I, p. 128 și 134). Unul dintre criteriile prin care se determină în concret legea penală mai favorabilă până la soluționarea definitivă a cauzei este cel al condițiilor de tragere la răspundere penală. În aplicațiunea concretă a respectivului criteriu, doctrina relevantă statuează că „va fi mai favorabilă legea care (…) prevede un termen de prescripție mai scurt sau permite împlinirea mai rapidă a termenului de prescripție (spre exemplu, nu prevede o anumită cauză de întrerupere)” (Fl. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 135).

Prin urmare, fără a fi calificate ele însele ca mitior lex, Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 configurează, prin efectele pe care le produc la nivelul normei înscrise în cadrul art. 155 alin. (1) Cod penal, un veritabil criteriu concret de determinare a legii penale mai favorabile până la soluționarea definitivă a cauzei, constând dintr-un regim juridic mai favorabil aplicabil unei cauze care înlătură răspunderea penală (prescripția răspunderii penale). Astfel fiind, legea penală care a reglementat în cuprinsul art. 155 alin. (1) Cod penal soluția normativă declarată neconstituțională, de la intrarea sa în vigoare (1 februarie 2014) și până la modificarea dispoziției legale prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022, este o lege penală substanțială în concret mai favorabilă persoanei acuzate până la soluționarea definitivă a cauzei, aplicabilă astfel în mod global raportului de conflict.

Astfel fiind, pentru evitarea oricărui dubiu de interpretare, Curtea subliniază că prevederile art. 155 alin. (1) Cod penal, astfel cum au fost modificate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022, nu pot de plano produce efecte juridice întreruptive de prescripție după intrarea lor în vigoare în cauzele pendinte guvernate de legea penală mai favorabilă persoanei acuzate, care include norma declarată neconstituțională prin actele de jurisdicție constituțională sus iterate. Aceasta va ultraactiva, în aplicațiunea art. 5 Cod penal, guvernând regimul juridic al întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale și cu privire la actele subsecvente intrării în vigoare a Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022.

Prin urmare, Curtea apreciază ca fiind eronată analiza efectuată în Nota Parchetului General nr. 1470/C/1364/III-13/2022 din 10.06.2022 privind criterii unitare de aplicare a Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.71/2022, prin care se ajunge la concluzia că intervenția legislativă operată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022 lipsește de efecte dispozitivul Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022, astfel că nu se poate avea în vedere un efect independent și retroactiv al considerentelor aceleiași decizii.

Curtea notează că în doctrină s-a arătat că „decizia de constatare a neconstituționalității se va aplica situațiilor juridice pendinte”, de vreme ce Curtea a statuat „că o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia – cauze pendinte (…) în care respectivele dispoziții sunt aplicabile –, indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanță în privința aplicării deciziei Curții este raportul juridic guvernat de dispozițiile legii constatate ca fiind neconstituționale să nu fie definitiv consolidat” (T. Toader, M. Safta, op. cit., p. 374).

În consecință, referirea expresă a instanței de contencios constituțional la perioada cuprinsă între momentele publicării celor două acte de jurisdicție constituțională în discuție (25 iunie 2018 – 9 iunie 2022) nu exclude aplicațiunea lor plenară situațiilor juridice pendinte, în care raportul de conflict nu s-a consolidat în lipsa unei hotărâri definitive, cum este situația juridică ce formează obiectul judecății în cauză.

Astfel fiind, Curtea opinează că, în aplicarea mitior lex, Deciziile Curții Constituțonale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 se aplică tuturor cauzelor penale care erau pendinte la data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297/2018). În plus, niciun act efectuat în cadrul prezentului dosar penal până la data de 25 iunie 2018 – când s-a publicat Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 – nu poate produce efecte întreruptive de prescripție a răspunderii penale, în baza unei prevederi legale care, încă de la intrarea sa în vigoare, a configurat o unică soluție normativă neconstituțională, sancționată ca atare, atât prin intermediul Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, cât și al Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022, aplicabile raporturilor juridice de conflict pendinte.

În lipsa oricăror repere normative concordante cu exigențele impuse de prevederile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție – statu quo legislativ care, de altfel, a condus la declararea neconstituționalității unicei soluții legislative reglementate de prevederile art. 155 alin. (1) C. pen. –, în pofida evocării orientative a soluției legislative din Codul penal din 1969 în cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, nu pot fi identificate la nivelul dreptului pozitiv în niciun moment, de la data intrării în vigoare a noii codificări penale substanțiale și până la data împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale, norme care să identifice actele ce pot genera efectul întreruptiv de prescripție. În acest sens, Curtea a statuat în mod clar că „nu a impus ca toate actele care se comunică suspectului sau inculpatului sau toate actele care presupun participarea suspectului sau inculpatului să fie privite ca acte care sunt apte să întrerupă cursul prescripției răspunderii penale, stabilirea acestora intrând în competența legiuitorului, cu condiția esențială ca acestea să îndeplinească exigențele menționate de către instanța de contencios constituțional.” (Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, parag. 68).

Astfel, până la data de 30 mai 2022, data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022, în materie penală nu a funcționat întreruperea cursului termenelor de prescripție a răspunderii penale, situație juridică care va produce efecte în condițiile legii penale mai favorabile în cauzele pendinte. Ipotezele de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale în condițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022, acestea neputând fi aplicate retroactiv în cauzele pendinte, neavând natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotrivă.

Mai mult, trebuie avut în vedere că art. 7 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale prohibește de o manieră absolută aplicarea retroactivă a legii penale în detrimentul persoanei acuzate, consfințind astfel un drept fundamental absolut de la care nu se poate deroga (a se vedea CtEDO, hotărârea din 21 octombrie 2013, în cauza Del Río Prada contra Spaniei).

Citește întreaga hotărâre aici.