Interviu cu Radu Rizoiu: „Prefer să plec de la premisa că oamenii sunt fundamental buni” noiembrie 11, 2019 – Postat in: Interviuri
Avocat, doctor în drept privat, conferențiar universitar și formator în cadrul Institutului Național al Magistraturii, Radu Rizoiu este un cunoscut profesionist al dreptului. Mi-am dorit să realizăm un interviu care să aibă restanță la sobrietate și prin intermediul căruia publicul să ajungă să-l cunoască mai bine pe omul care formează viitoarele generații de practicieni ai dreptului.
Raluca Cîrjan: Ce fel de copil a fost Radu Rizoiu? Cum putem păstra entuziasmul și deschiderea către nou a copilăriei în lumea plină de responsabilități și anxietăți a adulților?
Radu Rizoiu: Un copil normal. Mă jucam cu ceilalți copii în spatele blocurilor, „la terenuri”, mergeam pe bicicletă și jucam variațiuni pe marginea fotbalului („obligatea”, „9 metri” și „tenis cu piciorul”), dar nu mă dădeam în lături nici de la coardă sau elastic. În consecință, se mai întâmpla să-mi „amintesc” duminică seara că mai aveam ceva de făcut pentru școala de luni dimineața… Carnetul meu de note din școala primară a rămas fără spațiu disponibil pe paginile de „mențiuni”, unde învățătoarea trecea tot felul de remarci de la „și-a uitat acasă alfabetarul” până la „rog ca elevul să fie tuns”.
Așa că nu prea am „avut timp” pentru a citi (cel puțin nu literatură) în acei ani. Citeam însă Atlasul Zoologic (cartea mea de suflet) și revista Știință și Tehnică. Și mă uitam cu religiozitate la Teleenciclopedia. Părinții mei își amintesc că replica mea favorită (și cea care începuse să-i agaseze) era „Tata, dar eu nu-nțeleg…”. Se pare că de mic am fost obsedat de a înțelege cum funcționează lucrurile. Ca orice băiat al Epocii de Aur, am învățat să repar defectele recurente ale Daciei părinților sau să-mi repar buzunarele descusute ale hainei de școală (pentru a ascunde semnele unei „dezbateri” mai aprinse cu un coleg de clasă).
Mi-a luat ceva timp până să mă autoconving să încep să citesc Cireșarii, dar jurnalul lui Tic din finalul primului volum îl citisem de câteva ori. Am început de vreo trei ori Insula cu elice a lui Jules Verne, pentru că nu reușeam să trec de primele pagini care erau extrem de plictisitoare. Iar prima mea carte SF nu a avut nici măcar șansa de a fi deschisă vreo 2 ani pentru că nu înțelegeam titlul („Povestiri despre invențiile mileniului III”) atașat unei cărți apărute în plin mileniu II (1986). După ce am reușit să trec acest prag, nu m-am mai oprit vreme de peste 30 de ani din a citi literatură SF. Asta după ce Deocamdată enigme a lui Dan Apostol și Amintiri despre viitor a lui von Daniken mă făcuseră să nu mai adorm noaptea de frica extratereștrilor malefici…
Entuziasmul este greu de păstrat, pentru că el necesită dorința de a afla ceva nou. Or, astăzi, noutatea pare fie o banalitate, fie premisa unei dezamăgiri. O piesă de folclor nou extrem de uzitată astăzi este „Foaie verde de dudău/O să fie și mai… bine”. Dacă maturizarea înseamnă să crezi că pesimistul spune „Mai rău de atât nu se poate”, în timp ce optimismul replică „Ba se poate!”, atunci prefer să rămân copil(ăros). Îmi place să caut elementul spectaculos din lucrurile noi și să ignor amenințările potențiale. Poate că în felul acesta mă expun unor pericole, dar prefer să plec de la premisa că oamenii sunt fundamental buni. În acest fel, viitorul nu mi se pare anxios (asta sună ca Trump care spune că încălzirea globală este un mit!), ci interesant (încă aștept să descoperim cum să evadăm din Sistemul Solar).
Raluca Cîrjan: Povestiți-ne puțin despre momentul în care ați decis să studiați dreptul. V-a inspirat vreun film cu avocați, o carte despre un proces sau ceva total neașteptat?
Radu Rizoiu: E mult mai prozaic. Tocmai începuse clasa a XII-a și devenise clar că planul meu de până atunci (Facultatea de aeronave) începuse să devină un drum înfundat (apăruse deja gluma că absolvenții se pregătesc să devină șomeri sau canadieni). La acel moment am surprins o discuție între două colege de clasă despre ce materii se cer la admitere la Drept (istorie și gramatică, illo tempore). M-am băgat în discuție și am zis că nu poate fi așa de greu să înveți două cărți. S-a dovedit că nu a fost așa de simplu, mai ales că am prins momentul schimbării manualelor de istorie (pentru Bac), urmat de revenirea la cele vechi (pentru admitere).
Părinții mei au fost chiar mai surprinși decât mine și a durat ceva până s-au lămurit ce pot face dacă termin o asemenea facultate. Cum abia apăruse legea fondului funciar, s-au gândit că măcar câțiva ani o să fie ceva treabă și pentru juriști. S-a dovedit că legea în cauză creează și azi probleme imense (pentru avocați și judecători), la 30 de ani distanță… Oricum, au fost de acord să mă lase să dau la drept (o dată) și, dacă nu intru, apoi să merg să fac IT.
La filme cu avocați nu mă uitam (erau plictisitoare – nici acum nu mi se par interesante), iar cărți cu avocați nici atât nu citeam (nici acum nu citesc beletristică juridică). Deci habar n-aveam ce mă așteaptă. M-am lămurit la vreo cinci ani după ce am terminat facultatea…
Raluca Cîrjan: Cum a arătat studenția dumneavoastră? Aveați aceleași preocupări pe care le au și studenții în 2019, precum suprimarea cu intenție a vieții sociale în perioada sesiunii? Ce era diferit atunci?
Radu Rizoiu: Cred că avem viziuni diferite despre viața socială. Atunci asta însemna să te întâlnești fizic cu alte persoane în același spațiu real (cameră de cămin, parc, cantină; nu am inclus în listă și „discoteca” de atunci – clubul de astăzi – pentru că acolo nu puteai comunica decât la nivelul cel mai de bază, feromonic). Nu existau telefoane mobile (telefonul însemna un aparat fix), nici acces la internet. Începuseră să înflorească ziarele și revistele și să apară cărți (multe proaste sau prost traduse), iar cinematografele de stat (de pe bulevardele Kogălniceanu și Magheru) încă mai aveau sălile pline.
Una peste alta, fiind student „căminist”, nu duceam deloc lipsă de „socializare”. De asemenea, am mâncat la cantina din campus în toți cei 4 ani, deci mă cunoșteam cu majoritatea colegilor din provincie. În sesiune nu suprimam nimic, pentru că nu puteam să învăț mai mult de 6 ore pe zi (maximul de 8 a fost atins în anul IV la procedură civilă), deci rămânea suficient timp și pentru alte activități.
În rest, nu era nimic diferit. Nici noi nu înțelegeam ce ne spuneau profesorii, și noi făceam glume pe seama lor, și noi ne plângeam că examenele sunt grele. Și noi îi veneram pe colegii care scriau frumos (și complet) cursurile și de la care le puteam împrumuta. Aceleași persoane deveneau adevărați sori în ziua examenului, în jurul lor gravitând cu toții pentru un loc bine plasat în spatele colegului studios și cu scris citeț.
Aveam și noi cursuri de la care înțelegeam câte ceva și cursuri la care ori nu eram în stare să ne notăm nimic (pentru că nu avea sens nimic pentru noi) sau chiar adormeam (mai ales vinerea după-amiază, un curs de 3 ore…). Stăteam și noi la bufet la o bârfă și încercând să învățăm bridge. Încercam și noi să impresionăm vreo fată (sau vreun băiat) de care ne plăcea. Aveam și noi drame când alesul inimii se muta în altă grupă sau nu mai stătea în același cămin studențesc. Mergeam și noi în excursii (la munte sau la mare) încercând să uităm de școală.
Una peste alta, studenția a fost o perioadă minunată. Școala era doar un pretext să ne întâlnim și să povestim despre lucrurile care ne interesau. La petreceri făceam glume despre expresiile latine ale profesorului Molcuț sau despre vorbele glumețe ale profesorului Dincă de la penalul special. Ne întrebam dacă o sa ajungem așa de rău încât să recităm texte din Codul civil pe de rost ca profesorul Beleiu sau despre ce „cuvinte-cheie” trebuie trecute pe foaia de examen la profesorul Iorgovan pentru a lua notă mare fără să înveți cu adevărat materia. Alergam după cărți prin tot felul de locații exotice unde se lansase zvonul că mai există exemplare din manualul care se epuizase la librăria de la subsol (singura, în acele vremuri).
Raluca Cîrjan: De ce avocatură şi nu altă profesie juridică? Privind în urmă, este această carieră așa cum v-ați imaginat-o la început de drum?
Radu Rizoiu: (Tot) din întâmplare, în mare parte. În anii II și III am fost în instanță să văd despre ce este vorba. Nu am înțeles mai nimic. În vacanța dintre anii II și III am fost în stagiu la un notar public. În afară de faptul că am câștigat primii mei bani în acest domeniu (i-am implementat la cabinetul notarial un sistem care îi permitea să scrie cu caractere românești într-o vreme în care Microsoft nu deținea încă un fond dedicat), mi s-a părut extrem de static și lipsit de glorie (partea financiară mi-a scăpat, la acel moment).
În anul III mi-am ales tema lucrării de licență la profesorul Valeriu Stoica. După sesiune am mai stat o săptămână în București, unde m-am dus zilnic la biblioteca facultății și am căutat lucrări vechi (românești și franțuzești) despre domeniul public. Am descoperit că dreptul administrativ (al bunurilor) poate fi fascinant, dacă citești ce au scris francezii. În acea vară i-am convins pe părinți să-mi cumpere un calculator (AMD 4×86, ultimul răcnet, o adevărată aventură cu achiziționarea) și am stat toată vara să-mi scriu lucrarea. Când a început anul IV, m-am dus la profesor să-i arăt ce am scris. Se pare că i-a plăcut entuziasmul și m-a întrebat dacă nu vreau să fac practică la societatea de avocatură a soției sale. Cum oricum nu aveam alt plan, iar părinții mei mă întrebau ce o să fac eu după facultate, am acceptat și așa am devenit avocat un an mai târziu. Am stat în aceeași societate de avocatură 16 ani…
Dacă este să mă uit în urmă, pot spune că a fost mai mult decât mi-aș fi imaginat vreodată. Am avut șansa să am parte de tot felul de provocări încă de la început, așa că nu m-am plictisit niciodată. Mereu a trebuit să învăț lucruri noi. Am lucrat 14 ore pe zi, 6 zile pe săptămână, dar am învățat enorm în acea perioadă. Era perioada în care România (re)descoperea dreptul profesioniștilor și totul trebuia (re)inventat. Nimeni nu știa mai multe, toți erau forțați să se adapteze noilor realități. A fost un fel de aventură de tipul „Cum a fost cucerit Vestul”. Atunci am descoperit că (și) dreptul poate fi la fel de pasionant ca aviația militară, universul SF sau programarea calculatoarelor. Și am început să mă interesez despre modul în care funcționează sistemul juridic.
Raluca Cîrjan: Care sunt motivele care v-au determinat să predați? Cât de dificil este să explicați mecanisme și instituții complexe într-o asemenea manieră încât să fie un curs util și plăcut pentru orice generație?
Radu Rizoiu: Încă din anul IV am ținut seminare de dreptul familiei și am descoperit că trebuie să învăț mai mult decât cel mai bun dintre studenți… Dar când vedeam că un lucru pe care eu îl înțelesesem când îmi pregăteam seminarul era apoi înțeles și de studenți, era o senzație extraordinară că fac ceva cu adevărat util. Apoi avocatura m-a acaparat și nu am mai avut timp pentru predat, dar am folosit puținul timp liber pentru a scrie despre lucrurile care mă pasionau.
Așa am ajuns, după câțiva ani, să fiu selectat pentru a ține seminarii la INM. Am învățat an de an că, dacă nu înțelegi tu nu numai despre ce este vorba, dar și la ce folosește toată teoria respectivă, nu poți explica altora. Așa că am încercat mereu să înțeleg eu întâi despre rolul unei anumite instituții și despre posibilele aplicații practice.
În plus, într-un fel pregătești un curs pentru anul I (unde trebuie să simplifici informația și să oferi noțiuni de bază cât mai clar posibil) și cu totul altfel un curs de master (unde trebuie să faci legături între instituții învățate în cei 4 ani de studii). Iar un curs la INM trebuie să arate viitorilor magistrați o privire de ansamblu a sistemului, cu aplicații practice din viața de zi cu zi a procurorului și a judecătorului. Altfel, audiența cursului are de suferit în toate cele trei situații menționate.
Nu în ultimul rând, teoria trebuie ancorată în prezent. Studenții trebuie să vadă rațiunea pentru care trebuie să învețe acea informație (dincolo de scopul imediat al promovării examenului). Dacă le prezinți situații reale și le arăți cum regulile pe care le predai îi pot ajuta să le rezolve, șansele să te asculte cresc exponențial. Oamenii mileniului III (chiar mai mult decât noi, care am fost la granița dintre milenii) vor să știe doar lucruri care să le fie utile. În plus, studenții de azi își doresc să schimbe lumea; ei văd cum tehnologia produce schimbări majore în perioade scurte de timp și vor să fie parte din această schimbare. Noi trebuie să le dăm uneltele necesare.
Raluca Cîrjan: Ce părere aveți despre nivelul de pregătire a noilor generații? Ce sfaturi le-ați da celor care tocmai au început facultatea de drept?
Radu Rizoiu: Eu nu cred în judecăți de valoare aplicate unor grupuri. Fiecare individ este unic. Nu cred că o generație este mai pregătită decât alta. Fiecare generație are un set diferit de preferințe, poate, dar indivizii trec în mare prin aceleași faze de evoluție. Studenții de azi au un acces mult mai facil la informație, dar în același timp sunt supuși unui bombardament informațional (și fenomenul fake news este o consecință a abundenței informației) care îi năucește. Atunci când informația este prea multă, tendința naturală este să o filtrezi. De multe ori, filtrul este unul cantitativ (ce carte este mai mică) în locul unuia calitativ (de unde aflu o informație mai exactă).
Rolul nostru nu este să cenzurăm informația (ar fi oricum imposibil), ci să oferim ghidaj în identificarea surselor cu autoritate. Iar autoritatea vine de multe ori chiar din lege, comentariile din doctrină trebuind să fie ancorate în realitatea normativă. Atunci când comentariul are în vedere o realitate trecută, valoarea sa depinde de similitudinea dintre vechea lege și cea actuală.
Din experiența mea, cred că sfatul cel mai important este și cel mai banal: trebuie abordată cu seriozitate. Facultatea de drept nu este o facultate grea, dar necesită atenție (mai ales în primul an), pentru că pornește de la zero. Pregătirea anterioară nu oferă (aproape) deloc un sprijin pentru materiile care se predau la drept. Este o falie informațională pe care nu o pot compara decât cu saltul dintre clasa a IV-a și clasa a V-a la matematică. După ce timp de 4 ani se învață lucruri concrete (calcule), deodată se trece în planul abstract fără niciun avertisment. Anul I la drept este un prag: dacă nu este conștientizat, se poate pierde startul și efectele se repercutează pe termen lung. Este posibil să nu mai înțelegi nimic din ceea ce urmează în anii următori și să ajungă să crezi că totul este ilogic și trebuie memorat pe de rost.
Așa că sfatul ar putea suna (și) așa: dacă la un moment dat nu înțelegi ceva trebuie să te oprești și să încerci să vezi unde este problema. Nu lăsa lucrurile neînțelese, pentru că problema va crește pe parcurs.
Raluca Cîrjan: Aveți timp să citiți și altceva în afară de doctrină și jurisprudență? Care este autorul dumneavoastră preferat? Dar serialul/filmul?
Radu Rizoiu: După cum spuneam, am citit foarte mult literatură SF (timp de vreo 30 de ani am citit cam tot ce s-a publicat în România și ceva pe deasupra). De vreo câțiva ani a trebuit să recuperez ce nu am citit în tinerețe pe partea de filosofie, așa că lecturile „de plăcere” s-au mai rărit, dar nu m-am oprit cu totul… Ca autor preferat este greu să mă decid, pentru că este o lume largă. Aș putea spune Stephen King, dar la fel de bine poate fi și China Mieville sau Philip K. Dick. Fiecare are lucruri care mă fascinează. La fel îmi plac viitorurile extrapolate de autori precum William Gibson sau Alastair Reynolds. Acum, de exemplu, sunt încântat de universul post-uman imaginat de Hannu Rajaniemi.
Mărturisesc că nu am un serial preferat (deși mă uit cu plăcere la câteva) pentru simplul motiv că motivația comercială de a le lungi cât mai mult face să li se dilueze trama. Prefer filmele… În ceea ce privește filmele, copilăria mi-a fost marcată atunci când (în 1981) am văzut al doilea film din seria Star Wars: Imperiul contraatacă. Și astăzi mi se pare un film extraordinar, dar este posibil să fie în continuare în mine acel copil din ultima decadă comunistă care afla că există o lume spectaculoasă dincolo de griul blocurilor și că Imperiul roman nu este singurul… Oricum, trilogia inițială este cu mult peste toate urmările din ultimii ani. În rest, îmi plac comediile.
Raluca Cîrjan: Care este cea mai mare dorință neîmplinită pe care o aveți în momentul de față?
Radu Rizoiu: Cred că am îmbătrânit înainte de vreme: nu pot spune că am o mare dorință neîndeplinită. Am tot ce îmi doresc, poate mai puțin timp liber (inclusiv pentru a putea răspunde mai pe larg acestui interviu…). Dar cine mai are astăzi timp liber?
Raluca Cîrjan: Performanța într-un domeniu, oricare ar fi el, se hrănește și cu resurse din alte planuri ale vieții. În acest context, cum se rezolvă un eventual conflict între viața personală și cea profesională?
Radu Rizoiu: Cu o după-amiază de week-end de lenevit pe canapea. Atunci când simt că lucrurile se mișcă prea repede, mă așez pe canapea și nu fac nimic. La final, lucrurile revin la viteza normală. În plus, am o familie minunată și prieteni extraordinari care fac ca linia de demarcație dintre viața personală și cea profesională să nu fie atât de netă.
Dar aveți dreptate: nu am mai scris cod pentru un program de calculator de vreo 20 de ani, pescuiesc doar o săptămână pe an și n-am mai construit machete de avion de vreo 10 ani…
Raluca Cîrjan: Vă considerați o persoană împlinită? Cum măsurați succesul și cum vă manifestați recunostința pentru ce aveți în prezent?
Radu Rizoiu: În mod clar am mai mult decât mi-aș fi imaginat vreodată. Nu știu cum să măsor succesul și nu sunt convins că l-am atins vreodată. Dar nici nu cred că mi-am fixat acest obiectiv. Nu sunt un om de succes pentru că nu mă reprezintă o astfel de abordare. Se poate spune că, atunci când mă aflam pe o traiectorie către succes, am ales să fac downshifting și să schimb direcția. Am fost mereu recunoscător pentru ceea ce am și de aceea mă consider un om norocos. Am primit mereu mai mult decât mi-aș fi putut dori și cred că ăsta este secretul: trebuie să fim conștienți că suntem oameni și că nu ne putem propune să primim luna de pe cer.
Raluca Cîrjan: Vă mulţumesc!
Radu Rizoiu: Eu vă mulțumesc și vă doresc să ajungeți cel puțin la fel de aproape de fericire pe cât am ajuns eu!