Interviu cu Marian Nicolae: Adevărul nu este marfă! august 11, 2017 – Postat in: Interviuri

Marian Nicolae este cunoscut pentru o bogată experiență profesională, dar și pentru numeroasele publicații în materiile sau domeniul dreptului civil în special. Astăzi am ales să aflăm însă mai multe despre copilăria, studenția și lecțiile primite (iar nu predate) ale domnului profesor.

„Trebuie să fii pur și simplu copil: să te întrebi mereu, să iscodești mereu, să cauți mereu răspunsuri, să nu te mulțumești cu ele, să nu-ți pese că vor fi respinse de alții și, mai ales, să refuzi compromisul. Adevărul nu este marfă!”

Raluca Cîrjan: Copilăria e o perioadă simplă, perfectă. Care e cea mai dragă amintire din orașul perfectului simplu?

Marian Nicolae: Din oraș? O plimbare prin Parcul Romanescu! Vizitarea urșilor de aici! A lui moș Martin, mare, cenușiu, dar cu o privire blândă, duioasă, tristă, de animal captiv! Plus o plimbare cu barca pe lac! Pe la vârsta de 5, 6 ani, dacă îmi amintesc bine!

Dar, cele mai frumoase amintiri sunt serile magice de Crăciun, când, într-un sat din Dolj pierdut de lume, așteptam, cu nespusă bucurie, pe Moș Crăciun! (Moș Gerilă cum ni se spunea la școală, o adevărată crimă care n-ar trebui niciodată iertată comunismului) Și Moșul era, de fiecare dată, bunicul meu costumat, evident, în hainele lui Moș Crăciun! Deși l-am ghicit de prima dată, îl așteptam cu mare, mare plăcere, prefăcându-mă că nu știam deloc cine este! Și Moș Crăciun a venit, astfel, în fiecare an al copilăriei mele.

Raluca Cîrjan: Giacomo Leopardi spunea: copiii descoperă totul în nimic, iar oamenii nu găsesc nimic în toate. Cum trebuie să pășim dincolo de pragul copilăriei în așa fel încât să nu ne pierdem setea de cunoaștere și entuziasmul?

Marian Nicolae: Într-adevăr, copilul întreabă și se miră de ceea ce descoperă singur sau, după caz, de răspunsurile primite, care i se par aproape întotdeauna teribile, de necrezut!

Adultul nu mai întreabă, el știe (sau mai exact crede că știe), astfel încât nu mai este curios, nu-l mai miră niciun lucru, nu-l mai bucură nicio descoperire, nu-l mai interesează niciun răspuns la marile întrebări esențiale: Cine suntem? De unde venim? Care ne este rostul aici? Ce trebuie să facem? Unde mergem?

Prin urmare, lumea adultului este mult mai săracă, este una, în realitate, închisă, iar nu deschisă.

Când un adult se comportă altfel, spunem că a dat în boala copiilor, deși el încearcă să fie și să rămână firesc, deschis, întrebător, căutător de adevăr!

Cred că ar trebui să rămânem copii, în sensul pur al cuvântului, și să privim tot timpul sau cât mai mult posibil spre cer, iar nu să rămânem legați de lucrurile pământești, multe mărunte și meschine, care ne „mănâncă” zilele, ne „toacă” nervii și ne storc de toată energia, astfel încât nu mai zâmbim, nu mai admirăm minunile naturii, nu ne bucurăm de reușitele noastre sau ale semenilor noștri … Așa cum spunea Dalai Lama, ceea ce este surprinzător la umanitate, este „faptul că omul își sacrifică sănătatea pentru a face bani, apoi își sacrifică banii pentru a-și recupera sănătatea. Apoi este atât de nerăbdător cu gândul la viitor încât nu se  bucură de prezent. Rezultatul este că nu trăiește în prezent, dar nici în viitor. Trăiește de parcă nu ar muri niciodată și apoi moare fără să fi trăit”.

Raluca Cîrjan: Strângem jucăriile, apăsăm pe butonul de fast-forward și ne oprim la momentul în care ați decis să studiați dreptul. Dacă acea zi ar fi o scenă dintr-un film, cum ați descrie-o?

Marian Nicolae: Am spus, într-un recent interviu, că, inițial, doream să fac Istoria, deoarece eram pasionat de istorie, dar, la un moment dat, în clasa a XI-a, m-am răzgândit, am întors foaia, și am decis să merg la „Drept”.

Nu știu cum ar fi cinematografic, dar rememorând, îmi amintesc că într-o zi de primăvară, un licean întors pe jos de la ore, plictisitoare, ca de obicei, acasă, după o masă frugală, răsfoind o carte, începe să se gândească ce-ar vrea să facă, la ce facultate ar trebui să meargă? Revine ideea de a fi dascăl de istorie, precum prof. său, Săndulescu, și se întreabă dacă asta i s-ar potrivi cu adevărat?! Își amintește brusc câteva imagini din 12 oameni furioși (cu Henry Fonda în distribuție) și se gândește ce-ar fi dacă ar trebui să împartă dreptatea? Unchiul său îi spusese deja că ar fi mai bine să facă dreptul. Și probabil că acela a fost momentul, chiar dacă ulterior au mai fost dubii, îndoieli sau regrete pentru neurmarea unei prime opțiuni. Alegerea fusese însă făcută! Și, după cum se știe, opțiunile sunt irevocabile!

Raluca Cîrjan: Cum a fost Marian Nicolae ca student? Avea aceleași preocupări pe care le au studenții și în 2017? Aceleași griji universale care rup barierele timpului fără să fie acuzate de distrugere?

Marian Nicolae: Eu am absolvit facultatea în 1991, la secțiunea „Drept”. Deci, în 1987, eram student în primul an, într-o grupă (grupa I) excelentă, având colegi, inter alia, pe Aurel Jean Andrei (azi, lector de drept roman), Romeo Popescu (azi, prof. de drept civil), Simina Tănăsescu (azi prof. de drept constituțional), cu toții pasionați de ceea ce s-ar spune astăzi „lucrul bine făcut”.

Deci, pentru mine, ca student, erau orele de curs si seminar, pe care mă străduiam să nu le ratez, apoi studiul individual și, in fine, mult invidiata viață studențească, evident, mult mai săracă în anii 90, decât în zilele de astăzi. Illo tempore, studenții puteau merge la concerte, la teatru sau la film (la Casa de Cultură a Studenților Preoteasa și Cinematica rulau, in genere, filme de prima mână), în excursii și, bineînțeles, la mult așteptatele serate studențești.

Nu exista computer, laptop, Google, Wikipedia, Facebook etc. Fără a mai vorbi de mulțimea de edituri și numărul imens de titluri din librării sau de pe Amazon ori de pe alte site-uri specializate.

Trebuia să te documentezi singur, dar, pe de altă parte, mai erau profesori minunați, de drept civil și nu numai, cu care lucrai direct, care ne cunoșteau pe fiecare în parte și știau ce să pretindă de la noi.

În consecință, privesc acum cu nostalgie la cursurile și seminarele de drept civil, la regretatul prof. Gh. Beleiu, când într-un seminar, fiind, la început mirat, apoi iritat, că nu înțelegem, cum e cu prezumțiile timpului legal al concepțiunii, ne explica ardelenește de ce una este relativă, iar alta absolută … La unul dintre cursurile de drepturi reale, când dl. academician decan C. Bîrsan, trimițându-ne pe toți la bibliotecă să copiem art. 999-1003 C. civ. 1864 (privitoare la răspunderea civilă delictuală; illo tempore, Codul civil îl găseai, la vremea aceea, numai la bibliotecă sau îl puteai procura cu greu), ne-a explicat, metodic, condițiile răspunderii pentru fapta proprie, pentru fapta altuia și cele ale răspunderii pentru lucruri … Sau la unul dintre seminarele de obligații, în care dl. ministru V. Stoica ne explica cum un antecontract de vânzare-cumpărare a unui teren cu sau fără construcții poate deveni caduc, deoarece obligația promitentului de a încheia contractul definitiv devine imposibilă din cauza fie a refuzului eliberării autorizației administrative de înstrăinare sau, după caz, a scoaterii, printr-o lege, a bunului din circuitul civil …! Ori la cursul de contracte speciale, în care prof. Deak ne explica, mai întâi la curs, apoi relua la seminar, cum și de ce pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare este o executare în natură a antecontractului prin suplinirea consimțământului uneia dintre părți, de regulă, a promitentului-vânzător, iar dreptul la acțiune nu este prescris, dacă promitentul-cumpărător fusese pus, anticipat, în posesia bunului, ceea ce echivala cu o recunoaștere a dreptului și, deci, cu întreruperea cursului prescripției …

Am evocat doar profesorii de drept civil, deoarece dreptul civil este, după cum știți, cel care mă pasionează, astăzi, și pe mine, încercând să continui această tradiție formidabilă la facultatea pe care am absolvit-o …

Ca să conchid, anii studenției de altădată nu pot fi echivalați cu cei de astăzi, deși există, evident, și elemente comune, cum ar fi cele care țin, inevitabil, de susținerea examenelor, de pregătirea lor, de ceea ce înseamnă statutul de student asumat ș.a.

Raluca Cîrjan: Având în vedere că ați fost șef de promoție, ce sfaturi de început de drum le dați studenților care vor păși pe treptele facultății în calitate de boboci la toamnă? Dar celor care s-au fotografiat cu robă și tocă luna trecută pe aceleași trepte?

Marian Nicolae: Celor care au absolvit facultatea și sunt la ora marilor (și poate decisivelor) opțiuni, le-aș spune că dreptul fiind o „experiență juridică comună” (Alessandro Giuliani) continuă, acumulările din facultate (dacă și câte sunt ele) nu reprezintă decât o simplă bază pentru acumulările viitoare. Și aceasta indiferent de profesia juridică efectiv aleasă: judecător (profesia juridică perfectă, din punctul meu de vedere, pentru că este cea completă), procuror, avocat, notar public, executor judecătoresc sau, de ce nu, cadru didactic. Deci, fiecare absolvent, dacă vrea să facă o frumoasă carieră, să aibă succes cum se spune astăzi, trebuie să continue studiul, îmbinând știința cu practica (nu întâmplător dreptul este o știință practică, ars boni et æqui), să citească, să cunoască legislația și celelalte surse ale dreptului, să cerceteze practica judiciară română și străină reținând pe cea relevantă (așa-numitele hard cases), să examineze și să evalueze critic interpretările doctrinare și, bineînțeles, ca practician, să se servească de ele cum trebuie, adică în spiritul binelui și al dreptății.

Dreptul nu este „meserie”, nu se învață efectiv și odată pentru totdeauna, ci se experimentează – se gândește, se formulează, se aplică, se evaluează, se corectează, se reformulează, se aplică ș.a.m.d. – , astfel încât juristul va trebui să studieze tot timpul și, la sfârșit, când va pune capăt, într-un fel sau altul, profesiei pe care o va practica, atunci când va trage, așadar, linie, va constata, nu fără surprindere, că a fost mereu pe drum ….

Celor care au fost de curând admiși la Drept le-aș spune, de asemenea, că trebuie să profite de această șansă și, în măsura în care opțiunea lor se va dovedi a fi corectă, să nu rateze această oportunitate hotărâtoare pentru devenirea lor profesională. Bineînțeles, facultatea, chiar absolvită cu fruntea sus, cum am spus deja, nu va fi suficient …

Aș aminti că, deloc întâmplător, cursul meu de teoria generală a dreptului civil, apărut la editura Dvs., este dedicat tuturor studenților și masteranzilor mei, celor de ieri, de azi și de mâine!

Raluca Cîrjan: Ideea de a scrie mult şi bine e seducătoare, însă de cele mai multe ori ideile de calitate nu curg în râuri nici dacă înotăm în câţiva metri cubi de cafea tare, pentru inspiraţie. Ce-i sfătuiţi pe cei care îşi doresc să devină autori influenți în domeniul dreptului?

Marian Nicolae: Nu știu dacă eu aș fi cel mai nimerit să răspund la această întrebare. Mai degrabă plasându-mă în rândul celor care ar dori să fie influenți în domeniile dreptului, aș spune că trebuie, apropo de una dintre întrebările Dvs., să fii pur și simplu copil: să te întrebi mereu, să iscodești mereu, să cauți mereu răspunsuri, să nu te mulțumești cu ele, să nu-ți pese că vor fi respinse de alții și, mai ales, să refuzi compromisul. Adevărul nu este marfă!

Raluca Cîrjan: Cum comentați următoarele: „dragostea durează trei ani. Prin excepție, unele relații sunt imprescriptibile”?

Marian Nicolae: Și, cum spunea dl. Decan Liviu Pop, de asemenea, și „recunoștința este imprescriptibilă”! Nu trebuie uitat asta, mai ales, astăzi, într-o lume a imposturii, a mediocrității și necinstei, a lipsei de onoare și lipsei de respect pentru tradiție și valoare!

Revenind la întrebare, nu știu dacă este o aserțiune corectă! Cel puțin dacă, parafrazând, cele spuse de Sf. Apostol Pavel (I Corinteni, 13), „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!” sunt adevărate, și eu cred că sunt! Căci altfel, cum ar putea o relație să fie eternă (imprescriptibilă), dacă nu este asumată din dragoste, hrănită din dragoste și proiectată să dăinuie, tot din dragoste?! Adevărata dragoste nu înseamnă (ori nu se reduce) la atracția fizică, nu!

Raluca Cîrjan: Care e cea mai importantă lecție pe care ați învățat-o de-a lungul timpului?

Marian Nicolae: Dacă e vorba de cariera profesională, că numai studiul profund, continuu și complet este garanția unei munci adevărate și, uneori, grație Domnului, a unei împliniri …

În schimb, dacă este vorba de viața extraprofesională, că deși lumea nu a început și nu se sfârșește cu noi (căci, vorba Eccleziastului, „nu e nimic nou sub soare”), nu ar trebui să ne fie indiferent cum trecem prin această lume …

Raluca Cîrjan: Ce unități de măsură folosiți pentru a măsura succesul?

Marian Nicolae: Este o întrebare delicată! Chiar m-ați luat prin surprindere, recunosc! Nu m-am gândit până acum la acest lucru!

În niciun caz criterii subiective sau întâmplătoare, precum numărul de citări în paginile de subsol ori exemplarele vândute! Nici chiar premiile primite! Mai degrabă însușirea, de dorit corectă, iar nu denaturată, a soluțiilor teoretice ori practice de către doctrină, practică și, de ce nu, de legis lator! … Și mărturiile unor cititori înainte de toate că lucrările mele le-au fost, într-un fel sau altul, folositoare …

Raluca Cîrjan: Vă mulțumesc!

Marian Nicolae: Și eu vă mulțumesc și vă doresc, la rândul meu, mult și real succes, unul măsurat nu doar în numărul de tipărituri, ci în valoarea lor autentică!