Interviu cu Lavinia Tec: „Mă însuflețește tot ce este bun, frumos și autentic” martie 6, 2020 – Postat in: Interviuri

Dr. Lavinia Tec, conferențiar universitar la Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara, este avocat și, dincolo de titlurile profesionale, o persoană modestă, cu pasiuni, visuri și păreri pertinente (expuse exemplar în mediul digital). Așa cum v-am obișnuit, în cadrul interviurilor noastre, ne dorim să prezentăm omul din spatele catedrei sau robei. Cu bune și rele. Astăzi scoatem la lumină amintiri din copilărie, pictăm în culori vii tabloul studenției, motivăm alegeri profesionale și ne îndreptăm privirea către viitor alături de Lavinia Tec.

Raluca Cîrjan: Voi începe cu perioada poveștilor, a inocenței și a imaginației fără limite. Ce fel de copil ați fost?

Lavinia Tec: Am fost un copil destul de cuminte, ascultător, foarte curios, foarte activ, plin de viață, entuziasmat de tot ce era nou, dornic de a împărtăși cu cei din jur tot ceea ce știam eu. Amintirile mele datează cam de la vârsta de 4 ani. Îmi amintesc că memoram întregul program al serbărilor de la cămin (grădinița publică), toate rolurile din scenete, toate poeziile, toate cântecelele. La cămin am învățat sa cânt la sticle (țin minte că la o serbare am cântat un fragment din Rapsodia română a lui George Enescu, îmbrăcată în costum popular), să recit, să dansez dansuri populare.

În timpul școlii generale eram implicată în tot felul de activități la Casa pionierilor din Oravița: cântam la chitară și la pian, mergeam la desen, mai apoi la pictură, jucam teatru. Eram prezentator și recitator în foarte multe spectacole organizate la Teatrul „Mihai Eminescu” din Oravița. În clasele I-IV am început să fiu pasionată de lectură. Basmele lui Vladimir Colin (o carte citită și recitită) îmi deschideau în fiecare seară o ușă spre o lume fermecată a poveștilor, în care eu mă retrăgeam cu toată ființa, mintea și inima mea. Am citit primul roman în vacanța dintre a clasa a treia și a patra: Singur pe lume, al lui Hector Malot. În clasele V-VIII am avut parte de un profesor de istorie care mi-a deschis apetitul pentru alt gen de lecturi decât cele din programa școlară: istorie (biografiile unor figuri istorice importante), science-fiction (Amintiri despre viitor a lui Erich von Däniken și câteva cărți scrise de Isaac Asimov), civilizațiile dispărute (mayașă, incașă, aztecă, civilizația Egiptului antic, pasiune care a rămas, de vreme ce, de câte ori am vizitat Muzeul Louvre, alocam de fiecare dată un timp special pentru egiptologie), sociologie și psihologie (Șocul viitorului, scrisă de Alvin Toffler), filosofie (prima carte de filosofie pe care am citit-o a fost una scrisă de Martin Heidegger, Introducere în metafizică, destul de dificilă și care nu m-a captivat deloc). În plus, citeam tot felul de cărți pe care le citea mama, din biblioteca personală sau împrumutate fie de la o colegă de serviciu, devoratoare de cărți, fie de la biblioteca orășenească.

Îmi aduc aminte că, în clasa întâi, mama mi-a adus un catalog în care am rugat-o să scrie numele elevilor din clasa mea. Mă așezam pe un scăunel, ca tovarășa, și începeam sa fac prezența elevilor, apoi treceam la evaluarea lor. Îmi imaginam că îi scot la tablă, la răspuns. Dialogam cu ei, îi evaluam, îi apostrofam dacă nu știau și îi lăudam pentru răspunsurile bune. Era jocul meu preferat: de-a tovarășa și elevii sau de-a școala. Eu jucam în toate rolurile, pe mai multe voci. Eu întrebam, eu răspundeam bine sau prost ori tăceam. Reproduceam ceea ce se întâmpla la școală.

Când Dana, sora mea mai mică decât mine cu 6 ani, avea vreo 4-5 anișori, jocul nostru preferat era de-a magazinul. Ne certam care să fie casiera. Din păcate sau din fericire, nu ne-am făcut niciuna dintre noi nici casiere, nici femei de afaceri. Dar avem tangență fiecare dintre noi cu sfera afacerilor. Apropo de relația cu sora mea, îmi amintesc faptul că ea era protectorul meu, eu suferind de o cruntă fobie de întuneric. Am scăpat de acea fobie în jurul vârstei de 14 ani, uitându-mă la foarte multe filme de groază, gen thriller (pe atunci, înainte de 1990, vizionam filme înregistrate pe casete video, dublate de inconfundabila voce a Margaretei Nistor). Îmi mai aduc aminte că îmi făcea plăcere să mă amuz de reacțiile ei când îi livram minciuna că a fost adoptată și că numai eu eram copilul natural al părinților. Sărmana de ea, mult a mai pătimit din cauza asta! Eram ceea ce s-ar numi azi un agresor emoțional. Acum, când depănăm amintiri, amândouă ne amuzăm de acele episoade în care, cu ochii în lacrimi, cerea lămuriri părinților mei cu privire la statutul ei. O linișteau imediat pe ea și mă mustrau pe mine.

Apoi, îmi mai amintesc că împreună cu gașca de prieteni și vecini frecventam biserica catolică, situată în apropierea blocului unde locuiam. Eram fascinați de povestioarele, veritabile pilde, spuse de preotul catolic, pe care noi îl apelam cu „farabaci”. La trei prezențe primeam drept recompensă câte o iconiță. Eram implicată alături de alți copii în slujbele de sâmbătă seara din acea biserică, deși proveneam din familie de ortodocși.

Știu că eram tare curioasă, tare vorbăreață, tare dezinhibată. Discutam zilnic cu mama despre școală și lecturi. La tata apelam când aveam teme serioase de abordat și când urma să susțin tot felul de discursuri, în diverse împrejurări. La început mi le scria el, apoi mi le scriam eu. În tinerețe, tata scrisese poezii și făcuse înregistrări în timp ce recita. Era o mare plăcere pentru mine să audiez o casetă cu înregistrarea poeziilor lui George Coșbuc – cred că nu e interzis încă în România – recitate de tata. El m-a învățat arta discursului, dacă pot să zic așa, ceva ce azi s-ar numi public speaking.

Eram foarte bună la compoziții sau compuneri literare. Am învățat de mică să joc șah, citind câteva cărți din biblioteca de șah a tatei, însă nu am performat. În schimb, am obținut premiul I la un concurs național de desen pentru copii, cu tema Copiii lumii doresc pacea. Compoziția mea era următoarea: un glob pământesc cu albastru și verde, iar în jurul lui se țineau de mână fetițe și băieți, de rase diferite. Adică, în limbajul de azi, am pictat despre diversitate.

Deși eram un copil activ și sociabil, nu-mi plăcea să fiu înconjurată de multă lume, preferam solitudinea, preferam să-mi petrec timpul cu cei mai buni prieteni care mă inspirau, îmi dezvoltau imaginația, îmi lărgeau orizonturile, îmi deschideau porțile cunoașterii și înțelepciunii: cărțile. Desigur, mă umpleam și împărtășeam cu cei din jur din tot ce acumulam. Îmi imaginez că, uneori, această revărsare era foarte obositoare, chiar supărătoare pentru cei din jurul meu.

Cred că am fost un copil cuminte, dar nonconformist.

Din tolba cu amintiri mai puțin plăcute este una care mi-a afectat reputația de copil cuminte, premiant și șef al clasei: prin clasa a doua sau a treia m-am asociat cu vreo 3-4 colegi, dintre care vreo 2 erau și vecini de bloc, toți de familie bună, și am mers la furat zambile și narcise de la o doamnă care avea o frumusețe de grădină. Desigur, în terminologia juridică de azi, asta ar fi un grup infracțional organizat. Îmi amintesc că șeful grupului organizat era un băiat, care, la un semn cu privirea, vedea cum ordinul lui era executat. Sincer, nu îmi amintesc ce am făcut cu florile acelea frumoase. Cert este că ne-am trezit a doua zi cu proprietara la școală. A venit la noi în clasă să ne pârască, pardon, să se plângă de daunele pricinuite. S-a procedat la identificarea noastră, am fost ridicați în picioare. Nu ne-am făcut nicio apărare. Ne-am cerut iertare. Mare rușine pe capul meu, mare!!! Cu rușinea de la școală am plecat acasă, unde le-am povestit părinților de isprava noastră, a grupului organizat. Atunci am conștientizat atât de bine consecințele furtului și mi-am jurat că nu voi mai fura niciodată nimic, nicio floare, niciun fruct.

Raluca Cîrjan: Ce ați păstrat în viața de adult din comportamentul de atunci? Ce v-ați fi dorit să păstrați, dar nu ați reușit?

Lavinia Tec: Hmmm! Apostolul Pavel spune în prima Epistolă către Corinteni: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil, când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc”. Pavel ne îndeamnă să renunțăm la ce e copilăresc, iar Isus ne îndeamnă să ne păstrăm inocența copilăriei. Este aici un paradox. Cred că am păstrat inocența copilăriei, curiozitatea, dorința de cunoaștere, bucuria de a descoperi lucruri noi, admirația față de tot ce este bun, frumos și autentic, dorința de a împărtăși cu alții din cunoașterea mea, gândurile mele, iar cu cei foarte apropiați, unele dintre trăirile mele. Nu mai recit, nu mai cânt la pian, nu mai pictez, nu mai joc teatru și, cel mai important, nu mai fur, nu mai înjur.

Raluca Cîrjan: Ați experimentat vreo fază de rebeliune adolescentină de care să vă amintiți azi cu amuzament?

Lavinia Tec: Nu, eram destul de serioasă, chiar și în rebeliunea mea adolescentină. Desigur, asta nu înseamnă că nu râdeam. În casa în care am crescut s-a râs foarte mult. Umorul nu lipsea din conversațiile noastre în familie. Dar, pentru toate este o vreme, cum spune Ecleziastul, și râsul are vremea lui, și plânsul.

Raluca Cîrjan: Cum ați decis să urmați cursurile facultății de drept? A jucat familia un rol în acest sens?

Lavinia Tec: Din clasa întâi am știut exact ce vreau sa mă fac atunci când voi fi mare: judecător, profesia pe care o avea tata. Le-am împărtășit părinților mei acest vis. Numai că, în timpul liceului, la un moment dat, am avut emoții mari din cauza notelor mici de la chimie: câte un 4 în teză și 5 în oral, cam ăsta era chinul meu în clasa a XI-a și în clasa a XII-a. Eram mediocră la chimie și, întotdeauna, la sfârșitul trimestrului, mă apuca panica gândindu-mă că voi rămâne corigentă. Partea bună a fost că părinții mei nu au fost niciodată interesați de note, ci de ceea ce știam, înțelegeam, pricepeam. Deci nu am suportat din partea lor presiunea notelor. De câte ori luam o notă mică la chimie sau fizică, mă încurajau, mă linișteau cu gândul că eu voi urma Dreptul, că sunt foarte bună pentru asta, nu pentru altceva, că am o mulțime de abilități pe care le voi putea folosi. Această conduită a lor față de mine mi-a întărit încrederea de sine, stima de sine. Vă spun un secret: până acum nu m-a întrebat niciun client, niciun student despre notele mele la chimie sau alte note din liceu. Desigur, a mai fost o parte bună: profesorul de chimie a înțeles handicapul meu la această materie, îmi cunoștea potențialul la alte materii și știa dorința mea de a urma studiile facultății de drept. Îi sunt recunoscătoare toată viața pentru bunătatea și înțelegerea de care a dat dovadă. Așa a fost posibil să urmez Dreptul, împlinindu-mi un vis din copilărie, fiind mereu încurajată de părinți, în ciuda dificultăților mele la anumite materii din sfera științelor exacte. Deci, da, familia a jucat un rol în acest sens.

Raluca Cîrjan:  Ce preocupări studențești vă umpleau atunci timpul liber? Ce activități diferite credeți că v-ar ține ocupată dacă ați fi studentă la drept în anul 2020?

Lavinia Tec: Timpul meu liber era foarte limitat. Puținul timp liber pe care îl aveam îl petreceam lecturând (recunosc că ritmul meu de lectură de alt gen decât lectura de carte juridică a încetinit considerabil în timpul facultății), vizionând filme sau ascultând muzică. Mergeam la conferințele Părintelui Galeriu organizate la Universitatea de Medicină și Farmacie. Din când în când, mai mergeam și la câte un concert.

Cred ca azi m-ar fi ținut ocupată un soi de activism pe Facebook, poate implicarea în evenimente organizate de ELSA, implicarea în tot felul de campanii umanitare, participarea la diferite evenimente de lansare de carte.

Raluca Cîrjan: Ce v-a motivat să vă întoarceți la facultate în calitate de profesor?

Lavinia Tec: Am ajuns la catedră la Drept datorită viziunii și flerului unui om care a construit facultatea, alături de alți profesori, conjugate cu sfatul tatălui meu. Primul decan al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara, prof. univ. dr. Radu I. Motica, a creat o regulă pe care o respecta aproape cu sfințenie, aș putea spune. Primilor doi sau trei clasați în topul absolvenților dintr-o promoție, le făcea oferta de a rămâne la catedră. Fiind șefa promoției ’94 -’98, mi-a lansat această ofertă, dar sub condiția de a avea cartea de muncă la facultate, nu în altă parte. În 24 de ore a trebuit să aleg. Tata mi-a sugerat atunci că profesiile de dascăl și avocat sunt potrivite pentru mine. Am urmat sfatul lui și am renunțat la visul pe care l-am purtat în mine timp de 16 ani. Desigur, mi-am adus aminte de jocul meu preferat din copilărie, jocul de-a școala.

Însă nu am regretat niciodată alegerea făcută. Mi-am dat seama de-a lungul timpului că nevoia mea de libertate de mișcare, libertate de gândire, libertate de expresie, creativitatea și nonconformismul meu nu ar fi fost compatibile cu profesia de judecător. După vreo 3-4 ani de la decizia pe care am luat-o, mi-a picat în mână o carte excepțională, care m-a ajutat să înțeleg de ce și cu ce scop se năruiesc visele noastre: Vise năruite, scrisă de psihologul creștin Larry Crabb. A fost ca o dezvăluire a unor piese de puzzle din viața mea, care se potriveau de minune într-un mod absolut surprinzător.

Raluca Cîrjan: Cum vedeți viitorul avocaturii în România? Ce schimbări majore credeți că vor avea loc și ce modificări ar trebui, din punctul dumneavoastră de vedere, să aibă loc?

Lavinia Tec: Viitorul depinde de prezent și de trecut. Asistăm de ceva vreme la o deteriorare a valorilor fundamentale ale profesiei de avocat în România, dar nu numai aici. Dacă valori precum secretul profesional și independența acestuia sunt compromise, atunci este compromis însuși statul de drept, pentru că se compromite accesul cetățenilor la justiție și dreptul la apărare efectivă. Deci, o primă direcție înspre care ar trebui să meargă profesia ar viza apărarea valorilor sale.

Dezvoltarea platformelor digitale, dezvoltarea inteligenței artificiale au avantaje, dar și dezavantaje. Și mă gândesc aici la protecția datelor clienților și, în același timp, a secretului profesional. Tendința statelor democratice de a aluneca pe panta autoritarismului prin tehnicile de control și supraveghere în masă a populației cu ajutorul inteligenței artificiale, în diverse moduri, legale sau ilegale, intră în coliziune cu drepturile și libertățile cetățenilor, inclusiv cu valorile profesiei de avocat. Probabil că în viitor va fi o luptă împotriva inteligenței artificiale, în sensul identificării soluțiilor adecvate pentru minimizarea daunelor asupra dreptului la respectarea vieții private și a secretului profesional. Deja Comitetul Permanent al Consiliului Barourilor Europene și al Societăților de Drept din Europa (CCBE) a aprobat la data de 20.02.2020 un proiect în acest sens: „Considerații cu privire la diferitele aspecte juridice care decurg din utilizarea inteligenței artificiale în domenii care privesc nemijlocit profesia de avocat”.

În ultimul timp, avocații români pledanți se confruntă cu o problemă nouă: suprasolicitarea sau epuizarea în instanță și parchet. La prima vedere, s-ar părea că rezolvarea acestei probleme depinde de rezolvarea alteia: rolul supraîncărcat al instanțelor. Însă, la o privire mai atentă, cred că totul depinde de modul în care judecătorii își gestionează cauzele și ședințele. Vă mărturisesc faptul că, la o ședință de judecată la completul de litigii de familie, mi-a venit rândul la ora 21,00. Mi s-a făcut atât de rău și am avut nevoie de îngrijiri medicale la care am apelat în pragul nopții. Cred că această manieră de a judeca până noaptea târziu este de natură să aducă atingere dreptului la viață, integritate fizică și psihică și dreptului la demnitate nu doar ale avocatului, ci și ale clientului. Și nu doar drepturile enumerate sunt afectate, ci mai ales dreptul la apărare. Despre ce calitate a apărării mai putem vorbi la ora 22,00, în cazul unui avocat trezit la ora 6,00, poate nemâncat, nehidratat? La fel stau lucrurile și în cazul apărătorilor din cauzele penale, cu audieri maraton. Cei chemați să aplice legea și să o respecte atunci când o aplică ajung ei riscă ei înșiși să o încalce. În urma deceselor unor colegi avocați în timpul desfășurării activității lor, UNBR a demarat o campanie publică referitoare la problema suprasolicitării din instanțe și parchete cu scopul identificării unor măsuri administrative și legislative concrete care să pună capăt suprasolicitării avocatului.

O altă problemă o constituie reducerea onorariilor avocaților, posibilă prin prisma subiectivității judecătorului cauzei. Însă, uneori, reducerea onorariului unui avocat aduce atingere demnității și reputației sale profesionale. Este o modalitate de a disprețui profesia de avocat și de a-l discredita pe avocat în ochii clientului care se întreabă mirat: numai atât valora prestația avocatului meu? Desigur, spre deosebire de avocat, pentru proasta calitate a motivării soluției sale, judecătorului nu i se reduce indemnizația lunară. Durerea clientului e amplificată atunci când motivarea proastă a soluției favorabile se cumulează cu reducerea de onorariu. Nu știu de ce am impresia că reduc onorariile tocmai judecătorii care au deficiențe grave în procesul de motivare a hotărârii, chiar în partea de motivare a soluției de reducere. Și în această direcție ar trebui intervenit.

Raluca Cîrjan:  De unde vă luați energie la sfârșitul unei săptămâni încărcate? O plimbare în natură, o carte bună, un pahar de vin aromat?

Lavinia Tec: Din lecturi și filme bune, din muzică bună. Toate acestea mă fac să mă opresc din activitatea cotidiană și să meditez asupra problemelor cu adevărat importante ale existenței umane. Îmi place să admir cerul, cu tot ce este pe el, soare, lună, nori, să mă bucur de peisajele care se desfășoară în fața mea, colorate în verde, albastru, turcoaz, galben. Toate acestea mă fac să mă gândesc cu recunoștință la Creator și să-i mulțumesc că mă pot bucura de splendoarea creației Sale într-un mod sincer, autentic. Parcă le-ar fi creat special pentru mine, pentru a-mi da energie! Îmi place să savurez un pic de vin roșu sec în timp ce citesc o carte sau ascult muzică ori în timpul unei conversații de calitate. Știți, prima minune pe care a făcut-o Isus după botezul Său a fost transformarea apei în vin (ar fi o erezie să spunem că a transformat vinul în apă!) pentru a celebra un eveniment atât de frumos precum nunta. Nuntașii au băut de bucurie și fericire, fiind părtași la bucuria și fericirea oferite de uniunea dintre un bărbat și o femeie care se iubeau. G.K. Chesterton, pe care-l citesc cu atâta plăcere, un analist rafinat al paradoxurilor, a scris în Ereticii că e bine să bei vin de fericire, dar nu e bine să bei vin de necaz. Nu e potrivit să bei vin dacă ești nefericit că ți-a lipsit această băutură, dar e potrivit să bei vin atunci când ești fericit fără el. Adică, altfel spus, nu vinul îți aduce fericirea, ci fericirea se celebrează cu un pahar de vin.

Mă însuflețește tot ce este bun, frumos și autentic. Și, Slavă Domnului, că mi se întâmplă asta aproape în fiecare zi, nu doar la sfârșitul unei săptămâni încărcate.

Raluca Cîrjan:  De unde izvorăște pasiunea pentru scris? Unde se revarsă?

Lavinia Tec: Cred că din copilărie, când făceam compuneri. Însă, dacă atunci scriam compuneri de dragul de a scrie, cred că azi scriu pentru că am ceva de spus. Cred că scrisul este un dar, un talent. Pur și simplu, în fracțiune de secundă îmi apar în fața ochilor pe un ecran mai întâi mesajul, apoi ideile principale. Dacă nu le notez rapid în telefon, Ipad sau pe o hârtie, risc să pierd informația, pentru că nu îmi mai pot aminti nimic. Apoi, când încep să construiesc scriitura, curge totul cu foarte mare ușurință.

Scriu articole de drept, scriu comentarii la decizii, scriu eseuri, scriu recenzii de filme și cărți, scriu discursuri pentru diverse întâlniri. Ceea ce scriu se revarsă prin diverse canale de comunicare și publicare – reviste, site-uri, rețele de socializare – înspre cititori, în inimile lor și în mintea lor. Acceptând că este un dar venit de Sus, am înțeles că am datoria să folosesc talantul spre folosul altora, să aducă roade bune în viețile altora. Este acesta un gest de recunoștință față de Cel care mi l-a dat și, totodată, un efect al principiului „dăruiești și primești”, care guvernează tot ce este în univers, inclusiv relațiile interumane.

Raluca Cîrjan:  Exercițiu de imaginație: dacă Morgan Freeman s-ar oferi să nareze într-un minut o întâmplare memorabilă din viața dumneavoastră, ce secvență ați alege și de ce?

Lavinia Tec: Mda, deși Morgan Freeman este acuzat de hărțuire sexuală de câteva actrițe de la Hollywood, nu mă simt incomodată că l-ați ales pe el ca narator în acest mic exercițiu de imaginație, de vreme ce, în absența unei hotărâri judecătorești de condamnare, se bucură de prezumția de nevinovăție.

Naratorul Morgan Freeman – un narator excelent în Povestea lui Dumnezeu – ar putea construi pentru mine o narațiune în jurul pildei fiului risipitor. Pe paginile Noului Testament, în același loc, una după alta, există trei pilde, care au o anumită înlănțuire logică: pilda oii rătăcite, a banului pierdut și a fiului risipitor. Citite într-o anumită cheie, pildele sunt despre: pierdut, căutat și găsit. Însă în pilda fiului risipitor există ceva uman, ce nu există în celelalte două pilde: iubire și iertare. Există acea formă de iubire paternă necondiționată. Fără iubirea necondiționată a părinților mei și a lui Dumnezeu nu aș mai fi existat azi sau, dacă aș fi existat, nu aș fi fost nimic din ceea ce sunt acum. Iubirea lor și iubirea lui Dumnezeu mi-au dat aripile cu care m-am înălțat și am atins Cerul. Iar cu iubirea lor și cu iubirea lui Dumnezeu, îmi place să cred că am adus pe pământul acesta, la vremea potrivită, un pic din Cerul pe care l-am atins. Din nou, principiul „dăruiești și primești”. Lor, părinților mei minunați și lui Dumnezeu, le datorez ceea ce sunt azi, omul și profesionistul Lavinia Tec. Și pentru aceasta le port veșnică prețuire.

Raluca Cîrjan: Pentru final, am păstrat câteva întrebări fulger:

– Ce carte ați dărui unei persoane cu inima frântă?

Lavinia Tec: Unde este Dumnezeu când sufăr?, Philip Yancey, care face anatomia unei dureri. A nu se confunda cu Anatomia unei dureri, scrisă de C.S. Lewis, o altă carte de excepție pentru cei ale căror inimi se frâng odată cu plecarea în veșnicie a partenerei/partenerului de viață.

– Ce emoticon folosiți cel mai des în conversațiile cu cei dragi?

Lavinia Tec: Zâmbet.

– În ce țară v-ați muta, dacă ar trebui s-o faceți?

Lavinia Tec: Austria.

– Care credeți că va fi proverbul sau expresia preferată a Laviniei Tec la 80 de ani?
Lavinia Tec: „Un nume bun este mai de dorit decât o mare bogăție, iar a fi iubit este mai de preț decât aurul și argintul.” ( Proverbele lui Solomon 22:1)