Interviu cu Andra Trandafir: „Suntem la catedră în primul rând pentru studenți, și nu pentru noi” iunie 14, 2017 – Postat in: Interviuri

Andra Trandafir, doctor în drept şi asistent universitar la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti, ne-a răspuns tuturor întrebărilor cu sinceritate, în cadrul primului interviu pe care l-a acordat. Veţi afla în continuare poveşti din studenţie, care sunt provocările pe care le întâmpină un dascăl şi dacă îi pregăteşte facultatea pe viitorii jurişti pentru practică.

Raluca Cîrjan: Să începem cu momentul în care aţi decis să studiaţi dreptul. A avut alegerea aceasta influenţe externe sau v-aţi lăsat ghidată doar de instinctul care, de cele mai multe ori, nu dă greş?

Andra Trandafir: S-ar putea să suscit niște zâmbete în colțul gurii, dar îmi place să arăt de la început elefantul din cameră. Provin dintr-o familie de avocați, eu sunt a treia generație. Am crescut cumva cu Dreptul în casă, și aici nu mă refer doar la cărțile pe care am avut ocazia să le am în bibliotecă („prietenii mei, Aubry și Rau”, cum îi numește tata), ci şi la discuțiile pe care le auzeam, la vizitele în instanțe și chiar la Facultatea de Drept a Universității din București, când aveam 16 ani. Cu toate acestea în jur, nu e de mirare că aveam vreo 4 ani când am spus prima oară că „vreau să mă fac avocat când o sa fiu mare”.

Am fost însă crescută într-un spirit destul de independent și sfătuită mereu să aleg temeinic, în funcție de ce îmi place mie, nu altora. Multă vreme am cochetat cu chimia, mai apoi cu limba franceză și cu istoria (grație profesorilor mei din liceu, cărora nu încetez să le mulțumesc). Prin clasa a XI-a îmi făcusem o listă cu facultățile care mă interesau – erau „doar” 14 – și, după o analiză mai mult sau mai puțin îndelungată, pe listă rămăsese Facultatea de Drept și cea de Limbi străine, pentru că îmi doream foarte mult să predau limba franceză. Am aflat atunci de la profesoara mea de franceză că la Universitatea din București există posibilitatea de a studia dreptul în franceză, prin Colegiul juridic franco-român de studii europene, și mi s-a părut că am găsit în sfârșit locul care să îmbine cele două lucruri la care visam. Cu Colegiul nu s-au concretizat lucrurile până la capăt, dar facultatea a fost într-adevăr ceea ce speram.

Dar vreau sa menționez ceva aici, pentru toate generațiile de studenți pe care le-am avut și le voi avea… o mai spun uneori, la seminare: nu mi-a plăcut Dreptul de la început. Primul an a fost crunt, cu zeci de cuvinte pe care nu le auzisem vreodată, cu noțiuni care sunau strâmb în capul meu (cum adică „instituția căsătoriei”?), cu profesori care nu-ți știau numele și toate problemele existențiale, ca în liceu, cu colegi care se simțeau ca peștele în ocean, în timp ce eu mă simțeam ca peștișorul care a sărit din greșeală din acvariu, cu clasificarea actului juridic civil, care m-a marcat până în zilele noastre, cu multe examene orale și cu despărțirea de casă și practic de tot ce cunoșteam. M-am întrebat multă vreme dacă nu am greșit și dacă nu era mai bine să fi făcut ceva la care totuși mă pricepeam. M-a urmărit gândul ăsta pe tot parcursul anului I, că nu sunt unde mi-aș putea arăta adevăratul potențial, unde mă pricep la ceva, unde aș putea face performanță, unde aș putea fi, de ce să nu recunosc, printre cei mai buni. Continuam să merg la cursuri și seminare, dar nu răspundeam, nu mă implicam… în mintea mea, mă scăldam într-o lentoare vecină cu mediocritatea.

Ce s-a întâmplat, cred ca vă întrebați… Nu am vreo rețetă, dar pot să povestesc experiența mea, în speranța că va ajuta pe cineva. În vara de la finalul anului I, am plecat în America, prin programul Work&Travel. Am lucrat într-un magazin de cafea și gogoși și într-un restaurant. Mă trezeam de multe ori la 3 dimineața pentru că deschideam magazinul la 4. Lucram pe o plajă, unde toată lumea era în vacanță; era atât de aglomerat, încât simțeam că mă transform într-un robot (într-una dintre dimineți, abia pe la 9 mi-am dat seama că era ziua mea de naștere). Au fost și multe lucruri frumoase din perioada aceea, desigur, dar ceea ce am povestit m-a făcut să mă gândesc la Facultate cu drag, ca un loc în care mai am timp și de gândurile mele.

Cumva, când am revenit, nu am mai văzut-o ca pe o corvoadă, ci ca pe o oportunitate să fac ceva cu mintea mea. Lucrurile s-au aranjat de minune, pentru că în anul II am avut în programă o materie care mi-a plăcut mult (Drept internațional public), șansa de a face voluntariat la un ONG care activa în domeniul dreptului refugiaților și de a participa la un concurs internațional de procese simulate, pe care echipa noastră l-a câștigat. Pasiunea asta mi-a dat o energie fantastică, mă trezeam dimineața în zori (nu sunt deloc o persoană matinală, dar îmi spuneam mereu că, dacă m-am trezit la 3 în America, pot să mă trezesc și aici la 7), mă pregăteam pentru concurs, mergeam la Facultate, îmi făcusem deja și prieteni (mereu spun că în anii II-III se cristalizează prieteniile) şi mă simțeam cât de cât înapoi în acvariu. Asta încerc să le spun deseori studenților mei… găsiți-vă ceva la care să vă pricepeți, nu trebuie să fie mereu drept civil sau drept penal, poate fi orice materie, orice subiect în care să fiți foarte pregătiți, munciți în domeniul acesta, aveți urechile ascuțite la oportunități, iar lucrurile se vor aranja.

Raluca Cîrjan: Ce v-ar fi plăcut să cunoaşteţi în Facultate şi știți abia acum?

Mi-ar fi plăcut să știu că în următorii 10 ani nu voi mai avea la fel de mult timp pentru citit, drept și nu numai. M-am bucurat că mi-a deschis cineva ochii la timp și am decis să plec la un master în afara țării, punând cumva în aşteptare prietenii şi partea sentimentală (deși a fost greu atunci, acum știu că a fost cea mai bună decizie). Mi-ar fi plăcut să știu că e important să fiu mai deschisă la activitățile extracurriculare și că e bine să fac modulul psihopedagogic în timpul Facultății. Și poate mi-ar fi plăcut să știu că nu toți prietenii din studenție te însoțesc în anii ce urmează.

Raluca Cîrjan: V-aţi întors la facultate după absolvire, însă de data aceasta la catedră. Care sunt provocările şi recompensele în calitate de profesor?

Andra Trandafir: Am avut așadar șansa de a mă întoarce la facultate după un an în Franța, unde am putut observa un alt sistem de învățământ, și acela cu provocările lui.

Cu privire la provocările proprii, ați deschis un subiect foarte sensibil. Nu știu dacă, după 8 ani la catedră, sunt în măsură să trag o concluzie. Bătăliile cele mai mari sunt întotdeauna cele cu tine însuți, care au ca scop să devii în permanență mai bun, mai conștient de ceea ce poți face pentru destinatarii demersului tău. Trebuie să nu uităm că suntem la catedră în primul rând pentru studenți, și nu pentru noi.

Pentru că experiența mea vizează în principal seminarele, pot spune că unul dintre cele mai grele lucruri este să ții ora astfel încât să fie „atractivă” și pentru studentul cel mai pregătit, și pentru cel care nu prea știe ce se discută. E o muncă foarte delicată și poți să îl pierzi ușor pe unul sau pe celălalt, dar și pe toți ceilalți dintre ei. Am citit odată un interviu cu o mare profesoară de muzică şi ea spunea că ideea pe care o aplică este educația egală pentru toți, în primă fază, şi pregătiri intensive pentru cei care au în mod evident ceva în plus. Nu știu dacă e o idee care poate fi preluată și în lumea juridică, dar încerc să îndrum studenții implicați la seminar și spre alte activități, cum ar fi participarea la concursul „Hexagonul Facultăților de Drept”, la sesiunea de comunicări științifice, la concursuri de procese simulate și altele.

Și mai sunt alte provocări, poate mai puțin importante strict pentru materia predată, dar importante fără dubiu: cum să transmiți cât mai multe, în mod corect, într-un timp atât de scurt, cum să reacționezi la un mesaj scris greșit gramatical, de exemplu, sau nepoliticos, cum să corectezi lucrările de licență astfel încât să îi ajute pe viitor acest exercițiu considerat inutil de majoritatea…

Recompensele cele mai mari sunt când văd că studenții înțeleg ceea ce le explic, când văd pe chipurile lor că s-a făcut lumină cu privire la un subiect. Și reușitele lor la examenele importante sunt recompense. Faptul că sunt admiși în avocatură, magistratură etc. ori la mastere, la universități din afară, că aleg să se înscrie la doctorat, că mulți, foarte mulți dintre studenții facultății noastre își doresc (și unii reușesc cu succes) să urmeze o carieră didactică.

Raluca Cîrjan: V-a modelat sau schimbat în vreun fel experienţa didactică? Ce consideraţi că au în plus studenţii din 2016 faţă de cei din generaţiile anterioare şi ce le lipseşte?

Andra Trandafir: Noi, cei de la catedră, îmbătrânim cu fiecare generație. Dar studenții noștri au mereu cam aceeași vârstă, aceeași energie molipsitoare. Nu prea poți obosi cu ei, te mențin în formă – asta înseamnă și că te „obligă” să fii mereu informat, pentru că nu le scapă nimic. Fără ei, cred că aș fi fost mult mai leneşă și mi-aș fi pus mai puține întrebări. În plus, te învață să asculți: e un exercițiu pe care fiecare din noi ar trebui să-l facem.

Nu prea îmi plac generalizările, așa că nu aș putea spune cum erau studenții de acum 8 ani față de cei actuali. Nu cred că le lipsește ceva celor de acum, sunt ființe întregi, capabile, respectuoase și deosebit de istețe. Și ei, întocmai ca studenții de acum 8 ani, sunt produsul vremurilor pe care le trăim, așa cum suntem fiecare dintre noi.

Ce v-a atras la materia pe care o predaţi? De ce drept penal, şi nu drept civil?

Andra Trandafir: Am acest obicei de a spune, mai în glumă, mai în serios, că dreptul civil nu este pentru toată lumea, că îți trebuie o minte cu adevărat strălucită pentru a-i percepe toate tainele. Lăsând gluma la o parte, nu vreau să minimizez dificultatea dreptului penal. Cred că mi s-a potrivit mai bine, este multă matematică la mijloc, multă precizie (doar se știe despre zodia Fecioarei că agreează regulile, ordinea). Există, bineînțeles, și acest miraj al dreptului penal (cine nu s-a visat detectiv când era mic?), la care contribuie inclusiv literatura și cinemaul.

Însă nu aș opune cele două materii, penalul și civilul: multe dintre preocupările mele sunt undeva la granița dintre ele, pentru că activitatea profesională are și o componentă de drept penal al afacerilor; deschid Codul civil sau cel de procedură civilă aproape la fel de des cum deschid codurile penale… În plus, există, așa cum spuneam, și alte materii mai interesante decât cele „tradiționale”. Personal, am rămas încă din Facultate cu o pasiune pentru contenciosul european al drepturilor omului.

Raluca Cîrjan: În opinia dumneavoastră, este motivarea studenţilor o parte a activităţii unui dascăl? Dacă da, i-aţi încuraja spunându-le că cerul este limita sau le-aţi sugera că e mai util ca aceştia să rămână cu picioarele pe pământ?

Andra Trandafir: Structural, sunt cu siguranță o persoană cu picioarele pe pământ. Dar nu aș tăia aripile cuiva; e foarte ușor să greșești aici. Ca în toate lucrurile, echilibrul este cel mai potrivit: nici încurajări deșarte (căderile de foarte sus sunt dureroase, nu-i așa?), nici „nu”-uri puse înainte de vreme. Îmi place să cred că am în fața mea adulți motivați, care au nevoie de o ghidare blândă.

Raluca Cîrjan: Îi pregăteşte temeinic facultatea pe viitorii jurişti pentru furtuna de elemente practice şi noutăţi care pot deveni bulversante? Cum ar trebui să împace aceştia lipsa timpului liber cu pregătirea continuă?

Andra Trandafir: Mă bucur că m-ați întrebat acest lucru, e ceva ce vreau să spun de mult. Tot citesc interviuri cu proaspăt absolvenți care se declară cumva nemulțumiți de faptul că „facultatea nu te pregătește pentru practică”. E un clișeu care a devenit deja foarte deranjant. Îmi vine să spun că nu acesta este rolul primordial al facultății. Să nu mă înțelegeți greșit, nu susțin nici învățarea pe de rost a unor teorii desuete, nici îngurgitarea de informații inutile. Îmi pare însă că ne grăbim, că prea ușor vrem să sărim niște etape. Am o prietenă care este instructor de yoga și am întrebat-o, neștiind prea multe despre subiect, dacă yoga nu presupune mai multă meditație decât exercițiu fizic, căci mi se părea că nu punea deloc accent pe cea dintâi. Mi-a spus ceva ce cred că e aplicabil și în domeniul juridic: că nu poți ajunge la meditație dacă nu stăpânești bine partea fizică și după 3 minute începi să te gândești mai mult la ce te doare în poziția în care stai. Cam așa e și cu partea practică, ea se construiește pe o solidă pregătire teoretică. Revine apoi organismelor profesionale, mentorilor și, în definitiv, fiecărui absolvent să se ocupe cu deprinderea elementelor practice, iar acesta este un proces continuu.

„Timpul liber” e iarăși o noțiune de care mă feresc. Cum adică liber? Dacă e vorba de timp pentru citit, plimbat, iubit, călătorit, știți cum spune Ecleziastul: „pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer”.

Cred că suntem conștienți, atunci când îmbrățișăm o carieră de orice fel, și în special una juridică, de faptul că pregătirea nu se termină niciodată. Și că e normal să fie așa, pentru ca de cele mai multe ori avem destine în mâini.

Raluca Cîrjan: Ştiu că sunteţi implicată în multe proiecte. Povestiţi-ne puţin despre acestea. Cum s-au născut Şuetele, de exemplu?

Andra Trandafir: Am câteva proiecte la care țin mult și în care încerc să fiu cât mai implicată. Unul dintre ele decurge din calitatea de secretar general al Grupului român al Asociației Henri Capitant a Prietenilor Culturii Juridice Franceze, condus cu o mână sigură de domnul profesor Mircea Bob, de la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj. Pe lângă conferințele internaționale pentru profesioniști, am reușit să implicăm și studenții în activitățile noastre, prin organizarea de cercuri de drept francez (până în prezent, la Cluj, Timișoara și București).

Un alt proiect vizează un acord încheiat cu Institutul Max Planck din Freiburg și Universitatea din Zagreb, cu referire la Grupul partener pentru criminologie în Balcani. Evenimentul cel mai important al Grupului este conferința anuală, pe care avem bucuria să o găzduim în septembrie la Facultatea de Drept a Universității din București.

O activitate la care țin foarte mult este cea de redactor al revistei Analele Universității din București – seria Drept, în care publică profesorii facultății noastre, profesorii invitați, precum și masteranzii și doctoranzii noștri.

Cât despre Şuete, ele s-au născut la munte. Ne aflam la o sesiune de pregătire a cadrelor didactice și discutam, câteva persoane, despre cultura generală în rândul studenților. Am constatat că atât domnul Decan Flavius Baias, cât și eu aveam obiceiul de a le citi studenților la sfârșitul fiecărui seminar o poezie sau câteva rânduri dintr-o carte. În ceea ce mă privește, ideea mi-a venit tot de la studenți: menționasem la un seminar ceva despre „Micul prinț” și o studentă mi-a spus: „Da, am citit cartea, de Oscar Wilde”. E o greșeală nevinovată, dar mi-a amintit de faptul că la rândul meu am citit puțină literatură în timpul Facultății, pentru că citeam mult drept și mi se părea că nu mai am timp la altceva, așa că mi-am spus că poate acum e o idee bună să citim chiar împreună, preț de câteva minute. Revenind la discuția respectivă, cum spuneam, discutam cu domnul Decan despre ce am mai putea face în acest sens și așa ne-a venit ideea de a organiza întâlniri la care să invităm personalități ale vieții culturale românești, juriști sau nu, pentru a le vorbi studenților. Denumirea de „șuete” a fost dată de soțul meu, mai priceput decât mine în ale cuvintelor. Se cuvine să spun că nu aș fi reușit în acest demers fără implicarea deosebită a domnului Decan, care e prezent de fiecare dată la evenimente (ba chiar vine mai devreme, să verifice sala și toate cele necesare) și fără ajutorul studenților din cadrul Asociației Studenților în Drept. S-au împlinit, iată, 3 ani de la prima șuetă; e adevărat că în ultimele luni am luat o pauză, pentru că m-am dedicat cu totul unui alt proiect, deosebit de simpatic și care merge de-a bușilea din zori până târziu în noapte. Vom reveni însă la toamnă cu noi întâlniri interesante.

Raluca Cîrjan: Am aflat că sunteţi pasionată de lectură şi de călătorii. Ne faceţi o recomandare de carte care să ne facă să uităm pentru câteva ore de propriile vieţi? Dar o destinaţie turistică inedită pentru orice Maricica şi Grigore?

Andra Trandafir: „Explicațiile teoretice și practice ale Codului penal” le-ați terminat? Dacă da, m-aș putea încumeta să fac câteva sugestii… E foarte greu de ales, dar o să țin cont strict de întrebare: cărți care să ne facă să uităm pentru câteva ore de propriile vieți. Vă rog să țineți cont totuși că nu sunt un reper în materie de literatură, nu am criterii după care aleg ceea ce citesc. Dacă vreți ceva cu adevărat tulburător, nu ar trebui să ratați „Nostalgia” lui Mircea Cărtărescu. Pe mine m-a impresionat mult și „Accidentul”, de Mihail Sebastian. Un roman citit acum câțiva ani și pe care l-am lăsat cu greu din mână, este „Umbra vântului” al lui Carlos Ruiz Zafon. Nu este o carte complicată, e mai degrabă o lectură pentru toate vârstele, care te prinde ușor. Tot ceva care te „confiscă” este „Ritornela foamei” a laureatului Nobel J.M Le Clézio. Ar mai fi cărțile lui Haruki Murakami, de exemplu „Kafka pe malul mării”. Precum vedeți, nu am vrut să mă refer la „greii” literaturii ; poate și pentru că în ultima vreme, am citit multă literatură de sec. XX-XXI, autori precum cei de mai sus sau Hemingway, Somerset Maugham, John Fowles, Milan Kundera, Amos Oz, Salman Rushdie, Orhan Pamuk, Llosa, Marquez şi mulţi alţi scriitori sud-americani. Și să nu uităm de poezii, ce-ar fi viața fără ele ?

Despre Maricica si Grigore, știți deja că trebuie să îl întrebați pe domnul profesor Cioclei. Dar pot să vă dau o idee, pentru că și eu am făcut studiile de master la Montpellier, unde dumnealui a petrecut anterior o perioadă mai mare de timp, tot la studii, așa încât sudul Franței este cu siguranță o alegere bună. Inedită pentru mine este Africa, cu tot ceea ce presupune ea. Mergeți acolo și vă veți întoarce mai fericiți. Altfel, să știți că nu trebuie să plecați prea departe, e țara noastră plină de locuri minunate.

Raluca Cîrjan: Vă mulţumesc!

Andra Trandafir: Vreau să vă mulțumesc și eu pentru interviu. Ar trebui să mărturisesc că e primul pe care îl dau. Am fost surprinsă când mi-ați propus și am ezitat o vreme, dar, până la urmă, una din cele mai mari provocări ca juriști în special, dar și ca oameni în general, este să ieșim din zona noastră de confort.