Interviu cu Cristina Nicolescu: „Nu contează de câte ori te «prăbușești» în viață și câte obstacole ți se ivesc în cale; important este să ai credința nestrămutată că acela este drumul tău și forța, dârzenia de a continua lupta” iulie 19, 2021 – Postat in: Interviuri

Având o bogată experiență juridică dobândită în cadrul Ministerului Justiției, conf.univ.dr. Cristina Nicolescu îmbină cu dăruire cariera de jurist cu activitatea didactică. Am avut onoarea de a o asculta explicând noțiuni de dreptul familiei în cadrul masterului de drept privat și îmi amintesc cum totul devenea mult mai simplu și clar după seminar. Studenții simt când omul de la catedră se bucură sincer că e acolo să îndrume și să pună în valoare încă o generație. Cristina Nicolescu este apreciată pentru toate aceste motive, iar răspunsurile primite în acest interviu sunt încă o dovadă că noi, studenții de ieri, azi și mâine, suntem norocoși că mai există dascăli care își înțeleg rolul și iubesc ceea ce fac. Dascăli care sunt, înainte de toate, oameni de calitate.

Raluca Cîrjan: Ce visuri din copilărie v-ați îndeplinit? Care sunt cele mai frumoase amintiri din perioada aceea?

Cristina Nicolescu: Pentru a-l parafraza pe Antoine de Saint-Exupéry, eu mă plasez în acea categorie minoritară a „oamenilor mari” (adulților) care își (mai) amintesc că au fost cândva copii. Trasând un arc peste timp, îmi revin în minte secvențe/clipe speciale, pline de magie, lumină și culoare, iar sufletul îmi este invadat de bucurie, nostalgie, recunoștință.

Onestitatea mă obligă să fac, dintru început, o confesiune cititorului: cea mai mare parte a copilăriei mele a gravitat sub auspiciile „Epocii de Aur”. Și totuși, privit prin lupa inocentă a copilăriei, cenușiul amenințător, brutal, sufocant al acelor vremuri era diluat considerabil. Realizarea unui inventar al celor mai frumoase amintiri din perioada copilăriei reprezintă un exercițiu care comportă o serioasă doză de risc: pe de o parte, pentru faptul că, inevitabil, filtrul nu poate fi decât unul personal … așadar, subiectiv; pe de altă parte, ținând seama de orizonturile semnificativ diferite, dacă nu ești înzestrat cu harul narativ al lui Creangă, evocarea unor întâmplări care poartă pecetea acelor vremuri poate cădea cu ușurință în registrul banalității, nemaiavând aptitudinea de a trezi emoții acelui segment de cititori care fac parte din generația digitală. În lipsa internetului, a rețelelor de socializare ori a gadgeturilor din care lumea (post)modernă de astăzi își extrage seva și trăsăturile definitorii, preocupările „vrednicilor șoimi și/sau pionieri” ai „Epocii de Aur” erau așezate pe cu totul alte coordonate (unele care conțineau sămânța binefăcătoare a legăturilor intense și autentice, precum și a solidarității umane, facilitând saltul de la egoistul și fragilul „Eu” la altruistul „Noi”): „desfășurările de forțe” din spatele blocurilor – jocuri în care investeam creativitate și pasiune deopotrivă; oracolele – caietele cu amintiri în care îi provocam pe colegi să răspundă unor întrebări existențiale de tipul „Ce este viața/iubirea/prietenia?” sau unor curiozități prozaice – „Care este actorul/filmul preferat?”; „Care este colegul pe care îl simpatizezi/admiri?” etc. (cu puțină imaginație, aceste oracole ar putea fi asemuite cu Facebook-ul lumii moderne); muncile agricole la care participam cu entuziasm total – în special culesul viilor (pentru cei mai tineri, trebuie spus că acestea se desfășurau timp de o lună – o lună și jumătate la începutul primului trimestru al anului școlar) etc. Îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, bucuria și mândria din ochii părinților mei în timpul festivităților de premiere școlară, surescitarea cu care așteptam venirea lui Moș Gerilă (Moș Crăciun, ocultat de regimul comunist), pentru a descoperi, cu emoție și frenezie, darurile lăsate sub bradul frumos împodobit (într-un astfel de context, am devenit fericita posesoare a unei păpuși „made in China”, care avea să fie tovarășul meu nedespărțit, un fel de „Suflețel” al personajului principal din romanul scriitorului francez Hector Malot, „Singur pe lume” – paralela era trasată exclusiv din perspectiva legăturii de atașament și dependență, iar nu pentru faptul că m-aș fi simțit vreun moment abandonată). O altă secvență care, în ochii mei de copil, a dobândit proporții astronomice este plasată într-un decor hibernal de poveste, în timpul unui Revelion petrecut la o cabană: sub atenta monitorizare și îndrumare a proprietarului puștii, am mânuit acest obiect din recuzita vânătorească, trăgând două focuri de armă; evident, episodul avea să fie povestit ulterior cu lux de amănunte și cu mândrie dusă la extreme.

Spre deosebire de adult, copilul nu încetează nicio clipă să viseze; dă frâu liber imaginației, construiește scenarii SF (greu spre imposibil de înțeles/descifrat din perspectiva telurică și limitată a adultului), nu-și pune niciodată întrebarea constrângătoare și inhibitivă dacă are sau nu resursele necesare pentru a-și atinge visul, chiar și atunci când acesta pare irealizabil. Și mie mi-a plăcut să visez frumos în copilărie, să-mi setez obiective îndrăznețe, dar palpabile, după cum unele dintre visurile de atunci nu aveau neapărat conturi bine definite, orizonturile spre care tindeam fiind, într-o anumită măsură, deschise. Dacă o parte însemnată dintre visurile copilăriei au prins concretețe, devenind obiective realizate, acest lucru se datorează părinților mei și dascălilor extraordinari pe care destinul mi i-a scos în cale. Este îndeobște cunoscut că fiecare dintre noi suntem ceea ce suntem în funcție de cât de buni educatori au fost părinții și profesorii noștri, de măsura și modul în care ne-au stimulat potențialul cu care ne-am născut. Părinții au reprezentat pentru mine ancora ce mi-a asigurat stabilitatea și încrederea în viață, m-au înconjurat cu dragostea lor necondiționată și nețărmurită, mi-au dat aripi pentru a zbura temerar spre înălțimi. Iar dascălii dedicați și profesioniști au exercitat un rol formativ asupra spiritului meu științific, șlefuindu-mi personalitatea și inoculându-mi valorile autentice de adevăr și dreptate.

Raluca Cîrjan: De ce facultatea de drept? Dacă ați fi ales alt drum pavat cu pasiunile dumneavoastră de atunci, ce profesie ați fi avut astăzi?

Cristina Nicolescu: În viața fiecăruia dintre noi, destinul jalonează momente importante, cruciale uneori, care au menirea de a-și pune o amprentă vie și semnificativă asupra traiectului nostru profesional și afectiv-emoțional. Având o gândire logică, analitică și bine structurată, am urmat un liceu cu profil de matematică-fizică (în școala generală, matematica a fost una dintre pasiunile mele), atingând unele performanțe la olimpiadele de chimie și fizică. La începutul clasei a XI-a a intervenit însă o „schimbare de macaz”, conturându-se, tot mai pregnant, opțiunea pentru Facultatea de Drept (concurența acerbă din acele vremuri – cca 20 pe un loc – nu era deloc de natură să mă descurajeze …. dimpotrivă). Trebuie spus că nu provin dintr-o familie de juriști, nu „am crescut cu Dreptul în casă” și nu au existat impulsuri exterioare, presiuni …. pur și simplu mi-am urmat chemarea; simțul echității, al corectitudinii și al echilibrului era adânc înrădăcinat în forul meu interior, iar Facultatea de Drept și profesia pe care urma să o exercit după absolvirea ei se conturau drept mediul propice de manifestare.

Raluca Cîrjan: Ce satisfacții vă aduce activitatea la Ministerul Justiției? Ați luat în considerare o carieră în avocatură sau magistratură?

Cristina Nicolescu: În vara anului 1999, când preocupările din arealul mioritic gravitau în jurul a două evenimente cosmice – unul astronomic, iar celălalt artistic (într-o fascinantă coincidență, ziua de 11 august 1999 avea să rămână impregnată în analele istoriei cu această dublă semnificație: eclipsa totală de soare, ultima din secolul al XX-lea, și concertul din Piața Constituției al celebrului tenor italian Luciano Pavarotti), eu „asudam” intens, învățând cu sârguință pentru concursul de admitere la INM. Nu voi ști niciodată dacă aș fi fost un bun judecător …. cert este că am fost atrasă irezistibil, ca într-un cântec de sirenă, de „chemarea la oaste” lansată proaspeților licențiați de către profesorul Valeriu Stoica (titular al portofoliului de la Ministerul Justiției la acel moment), care își construise o echipă redutabilă în minister (nucleul dur al echipei domniei sale avea o componentă academică pronunțată: domnul decan Flavius Baias – secretar de stat; doamna profesor Marieta Avram – director general; domnul profesor Marian Nicolae – director). Privind retrospectiv, se poate afirma că perioada 1997-2000 a fost densă în reforme legislative, atunci punându-se și bazele noilor coduri, proces care a continuat mai mult de un deceniu. O modestă contribuție în acest vast și complex proces de elaborare am adus și eu, prin studiul de doctrină și jurisprudență în materia filiației, adopției și obligației de întreținere – material elaborat în vara anului 1998 (în perioada studenției) și predat comisiei pentru elaborarea proiectului noului Cod civil.

Fiind declarată admisă la concursul pentru ocuparea posturilor vacante din Ministerul Justiției, am început cariera administrativă în cadrul Direcției Legislație și Avizare (la 1 octombrie 1999) și în aceste coordonate mi-am desfășurat neîntrerupt activitatea, în calitate de consilier juridic – personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor (după cum se poate ușor constata, reprezint un veritabil antimodel în materie de „mobilitate profesională”). Pașii administrativi în această direcție mi-au fost ghidați cu profesionalism, răbdare și eleganță de două doamne extraordinare (de asemenea cu legături în mediul academic), cărora le port o vie recunoștință: doamna director Ludovica Dincu și doamna director Florentina Athanasiu.

Din exterior, activitatea desfășurată într-un minister (în general într-o instituție publică) poate părea constrângătoare, statică, impregnată de accente birocratice și tributară vastei rețele de raporturi ierarhice/de subordonare. Cu totul alta este perspectiva din interior: în toți acești ani, am fost efectiv și nemijlocit angrenată în „laboratoarele legislative”, Ministerul Justiției, prin Direcția Avizare Acte Normative, jucând rolul de „cerber de legalitate” al Guvernului (înainte de a fi adoptate în ședința Guvernului, proiectele de acte normative trebuie să treacă prin filtrul de legalitate al Ministerului Justiției; iar în ipoteza în care se conturează vicii de neconstituționalitate și/sau de nelegalitate, se poate emite chiar un „aviz negativ”). În această calitate, am participat în numeroase comisii/grupuri de lucru pentru elaborarea și definitivarea unor proiecte de acte normative semnificative; cu titlu de exemplu: pachetul de legi în domeniul reformei protecției drepturilor copilului (2003-2004), devenite Legea nr. 272/2004 și Legea nr. 273/2004; proiectul Legii educației naționale, pentru care Guvernul și-a asumat răspunderea în Parlament (2009-2010), devenit Legea nr. 1/2011; ampla modificare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopției (2015-2016) etc. Orientarea demersului legislativ, prin impunerea unor soluții normative riguroase, clare, precise și previzibile, reprezintă per se o satisfacție deosebită. De asemenea, nu de puține ori, argumentul teleologic de interpretare capătă o altă greutate, știind (din interior) care a fost „voința legiuitorului”/intenția de reglementare.

Raluca Cîrjan: În luna octombrie a anului 2020 a apărut cursul dumneavoastră de Dreptul familiei, publicat la Editura Solomon. Ce v-a atras la dreptul familiei și ce informații considerați că lipseau din lumea editorială?

Cristina Nicolescu: În special la începutul carierei mele universitare, mi s-a adresat constant întrebarea: De ce dreptul familiei? Niciodată nu am avut ezitări în conturarea unui răspuns prompt: pentru că se pliază cel mai bine pe structura mea interioară, „materia sa primă” fiind reprezentată de sentimente, relații interumane/intrafamiliale și dinamica tulburătoare a acestora; pentru că nu reprezintă altceva decât oglinda juridică a vieții …. și pentru multe alte motive. Dragostea mea pentru dreptul familiei s-a manifestat încă din perioada studenției; nici nu era greu să se înfiripe o relație de amor, pasiunea pentru această disciplină fiindu-mi insuflată de domnul decan Flavius Baias – titularul cursului și de doamna profesor Marieta Avram – conducătorul seminarelor, care ne-au oferit „ghidajul” necesar în teritoriul multiform al dreptului familiei, activându-ne din plin curiozitatea științifică și entuziasmul micilor și marilor „descoperiri familiale”. Nu mă pot abține, în acest context, să nu fac cititorului o confidență: singurul examen de mărire la care am participat în întreaga mea studenție a fost la dreptul familiei (de la 9 la 10 …. demers încununat de succes). Morala: nu contează de câte ori te „prăbușești” în viață și câte obstacole ți se ivesc în cale; important este să ai credința nestrămutată că acela este drumul tău și forța, dârzenia de a continua lupta.

După o perioadă relativ lungă de gestație, dar absolut necesară pentru decantarea ideilor și a opiniilor, pentru verificarea raționamentelor logico-juridice și rafinarea soluțiilor/interpretărilor propuse, am reușit să „lansez la apă” „nava-amiral” a tuturor scrierilor mele juridice de până acum: cursul universitar de Dreptul familiei. Nu este deloc întâmplătoare și nu ascunde nicio urmă de complezență afirmația din cuvântul-înainte al lucrării, în sensul că destinatarii direcți ai acestui curs sunt studenții de ieri, de astăzi și de mâine: prin întrebările adresate și provocările lansate de-a lungul timpului (în special în cadrul seminarelor), ei mi-au deschis noi orizonturi, m-au determinat să ajustez unele soluții/raționamente pe care le credeam imutabile și infailibile, revelându-mi argumente inedite …. după cum în mod just se afirmă, docendo discimus (învățând pe alții, învățăm și noi).

Cursurile de dreptul familiei reprezintă un segment consistent al pieței editoriale din România (din păcate, așa cum constata, cu deplin temei, regretatul profesor Deleanu, „astăzi se scrie mai mult decât se citește”). Iar într-un astfel de context publicistic abundent și chiar suprasaturat pe alocuri, s-ar putea ridica în mod legitim întrebarea ce aduce nou „sub soare” acest curs universitar? Din fericire, în mediul științific/academic eu nu am experimentat senzația descrisă într-o cheie inhibitoare și deprimantă de exploratorul englez Robert Falcon Scott: „E îngrozitor să trăiești într-o lume în care numai cel dintâi contează”. Sigur că existau deja repere esențiale în această materie – la nivel național, cele două „faruri călăuzitoare”, reprezentate de cursurile doamnelor profesor Avram și Florian; avându-le drept „ghid” (unul prețios), am încercat să imprim lucrării mele o tușă personală, conștientă fiind de faptul că, oricât de minuțioasă a fost cercetarea desfășurată de-a lungul acestor ani în perimetrul științific al dreptului familiei și al regimurilor matrimoniale, au mai rămas destule porțiuni neexplorate sau insuficient aprofundate. Iar acest lucru a constituit pentru mine o provocare. Am abordat subiecte sensibile și controversate, de maximă actualitate, care inflamează și polarizează spațiul public din România, precum parteneriatele civile înregistrate sau maternitatea de substituție; cele mai multe dintre instituțiile juridice sunt prezentate din unghiuri originale; am surprins punctele vulnerabile ale soluțiilor normative și jurisprudențiale din materie familială etc. Dat fiind fenomenul accentuat al globalizării, căruia dreptul nu i se poate sustrage, nu puteam ignora sursele externe, o atenție specială fiindu-i dedicată jurisprudenței CEDO care, după cum am punctat și în cuvântul-înainte al cursului, forțează statele-părți să (re)construiască propriul drept pe baza unor standarde comune, ajungându-se astfel la formarea unui veritabil ius commune familias.

La nivelul comunității academice și în rândul studenților, reverberațiile produse de acest curs au fost unele pozitive, o recenzie mai mult decât onorantă fiindu-mi „dăruită” de doamna profesor Emese Florian, căreia îi mulțumesc și pe această cale pentru generozitate și eleganță (recenzia a fost publicată în Revista de Dreptul Familiei nr. 2/2020).

Raluca Cîrjan: Constantin Noica a afirmat că „într-o școală adevărată nu se știe cine dă și cine primește”. Ce v-au dăruit dumneavoastră anii petrecuți la catedră?

Cristina Nicolescu: Ador cercetarea, mă stimulează dezbaterile și polemicile științifice, dar, dacă ar trebui să fac un clasament al celor mai reprezentative rezultate profesionale, pe locul 1 s-ar situa, fără putință de tăgadă, activitatea didactică (poate suna ca o poveste pentru cei mai tineri, dar „botezul meu academic” s-a produs la sfârșitul secolului și mileniului trecut, respectiv la 1 octombrie 1999). De-a lungul anilor petrecuți la „catedră”, am avut o interacțiune vie, dinamică și provocatoare cu atâtea generații de studenți, am stabilit în timp solide punți de comunicare, inclusiv în plan afectiv-emoțional, am apreciat mobilitatea gândirii lor, frumusețea și originalitatea argumentelor exprimate, eleganța discursului, receptivitatea la nou, pragmatismul și multe altele.

Chiar și după atâția ani de experiență, emoțiile sunt prezente de fiecare dată la prima întâlnire și nu am nicio reținere în a recunoaște deschis în fața studenților că sunt stăpânită de un amalgam de sentimente pozitive, în topul acestora plasându-se bucuria sinceră: bucuria de a descoperi și de a valorifica o nouă generație, așadar, o oportunitate și o provocare deopotrivă. Căci, după cum afirma Sydney J. Harris, „întregul rost al educației este să transforme oglinzile în ferestre”.

Feedback-ul favorabil pe care îl primesc din partea studenților (într-o manieră formală sau informală) reprezintă sursa unor satisfacții incomensurabile, dificil de verbalizat, care mă motivează de fiecare dată, constituind un veritabil catalizator pentru activitățile didactice ulterioare. Am primit (nu de puține ori) mulțumiri pentru sârguința cu care i-am inițiat în tainele dreptului familiei, pentru răbdare și implicare, pentru exemplele mereu logice si elocvente; mi-a vibrat intens sufletul atunci când mi-au asociat etichete de tipul „un adevărat pedagog”, „o profesoară minunată/de nota 10”. Realizez, cu enormă satisfacție, că sămânța pe care am plantat-o a dat rod ori de câte ori primesc mesaje de la foști studenți care îmi mărturisesc că își amintesc cu fidelitate explicațiile oferite la curs și/sau seminar, raționamentul din spatele concluziilor și chiar gesturile menite să faciliteze asimilarea conceptelor/instituțiilor juridice (așa-numita „comunicare nonverbală”).

Evident, și reușitele lor la examenele importante (admiterea în avocatură, magistratură etc.) constituie veritabile recompense; mă bucur atunci când constat că unii dintre foștii mei studenți aleg să se înscrie la doctorat, fiind animați de o dorință intensă de a-și construi și o carieră didactică.

Raluca Cîrjan: Ce sfaturi aveți pentru actuala generație de studenți, aceia „supuși fără voie în regatul lui Covid al XIX-lea”, așa cum excelent ați descris în cuvântul-înainte de la cursul de Dreptul familiei?

Cristina Nicolescu: Din păcate, actuala generație de studenți s-a confruntat din plin cu neajunsurile provocate de „urgia covidă”, trebuind să se adapteze noilor coordonate, destul de neprietenoase, care caracterizează învățământul online. Tuturor (cadre didactice și studenți) ne-au lipsit acut interacțiunea directă, „licărul din privire”, feedback-ul instantaneu, precum și vibrația intensă pe care numai activitatea „față în față” le poate oferi; niciodată perfecțiunea execuției unei lucrări muzicale înregistrate în studio nu va fi capabilă să genereze gradul de emoție și implicare afectivă resimțite în cadrul unui concert live, dincolo de inevitabilele imperfecțiuni de ordin tehnic.

Făcând abstracție de aceste indispoziții și limitări pandemice, consider că, structural, actuala generație se înscrie totuși într-un tipar comun, deosebirile (la nivel macro) față de generațiile anterioare nefiind atât de pregnante. Tocmai de aceea, sfaturile pe care le-aș oferi sunt unele perene (și eu mă raportez adesea la aceste coordonate) și ar putea fi sintetizate astfel:

• Nu ezitați să vă stabiliți obiective îndrăznețe, cărora să le alocați pasiune, dăruire, perseverență și spirit de sacrificiu (după cum se spune, succesul este 1% talent/inspirație și 99% „transpirație”)!
• Nu ardeți etapele și nu țintiți pripit culmile, înainte de a fi parcurs traseul unor acumulări necesare și al unor creșteri sănătoase, aplicând, astfel, în universul academic și, ulterior, în cel profesional, crezul artistic al lui Coșbuc, sintetizat în următoarele cuvinte: „muncă, răbdare și încredere”.
• Descoperiți exercițiul binefăcător al interogativității și al gândirii critice! Un spirit cu adevărat științific trebuie să fie veșnic critic, să fie într-o permanentă activitate creatoare, în continuă febră a căutării (afirmație atribuită lui Leonardo da Vinci).
• Ieșiți din clișee, nu vă lăsați influențați de idei preconcepute, discerneți între valoare și nonvaloare (din păcate, tot mai mulți impostori ne înconjoară)!
• Ascultați-vă chemarea interioară și practicați (măcar din când în când) exercițiul bunătății și al umilinței!

Raluca Cîrjan: Când ați părăsit ultima oară zona de confort și unde ați ajuns?

Cristina Nicolescu: Ca să răspund extrem de simplu și de onest, ultima oară când am părăsit zona de confort a fost atunci când am acceptat să acord acest interviu. De ce? Răspunsul poate stârni rumoare, zâmbete ironice ori reacții concesive, binevoitoare, dar apropiații mei știu foarte bine că am o structură introvertită, că nu-mi place, în mod deosebit, să fiu „în lumina reflectoarelor”, detestând (poate într-un mod primitiv, frust) strălucirea publică și exhibiționismul.

Unde am ajuns? La practicarea exercițiului binefăcător al reflexivității, la eliberarea unor amintiri zăgăzuite (escaladând „firul de păianjen al memoriei”), la o „forare” în adâncurile mele, la etalarea unei părți semnificative din profilul meu interior. A fost surprinzătoare, chiar și pentru mine, această generozitate și, pe alocuri, lejeritate, cu care am făcut cititorului atâtea și atâtea confidențe.

Raluca Cîrjan: Să încheiem interviul cu atenția îndreptată spre viitor. Cu ce gânduri vă apropiați de anul 2022? 

Cristina Nicolescu: Să mențin vie flacăra pasiunii (și nu doar a celei științifice), căci, după cum afirma Lucian Blaga, pasiunea rămâne elementul esențial al vieții; să am înțelepciunea și inspirația de a realiza un dozaj echilibrat între viața profesională și cea personală și, nu în ultimul rând, să nu irosesc clipa (având permanent în minte avertismentul lansat de Mahatma Gandhi: „Risipa supremă și cea mai violentă este să-ți irosești ziua”).

Raluca Cîrjan: Vă mulțumesc mult pentru timpul acordat!

Cristina Nicolescu: Eu vă mulțumesc pentru oportunitatea acestui interviu, cu întrebări meșteșugit formulate. Trebuie să mărturisesc că este primul interviu pe care îl acord (tocmai de aceea, sper că cititorul va recepta cu îngăduință eventualele stângăcii, asociate oricărui început de drum). Obiectivul trasat a fost acela de a cristaliza un mesaj sincer și autentic, care să aibă forța de a străpunge barierele inerente impuse de acest tip imperfect și fragmentat de interacțiune în spațiul virtual.

În loc de concluzie, un îndemn lansat cititorilor acestor rânduri: „Viața este darul lui Dumnezeu pentru noi. Modul în care o trăim este darul pe care noi îl facem lui Dumnezeu” (Michelangelo Buonarroti).